Cristi Puiu a mulţumit femeilor care au lucrat la Aurora / Wall Street: Money Never Sleeps îşi adoarme spectatorii - Cannes, 2010

Aurora a avut pe 14 mai 2010 prima proiecţie din festival, din cele două programate. Echipa numeroasă a filmului, prezentată de Thierry Fremaux, delegatul general al festivalului, a fost întâmpinată cu aplauze frenetice, iar Cristi Puiu chiar cu urale. Sala a fost plină, deşi aproape în acelaşi timp avea loc şi proiecţia de presă a lui Wall Street: Money Never Sleeps, de Oliver Stone.

"Cineaştii tineri din România se cunosc toţi între ei şi sunt prieteni. Dacă veţi merge la Bucureşti, veţi da peste o generaţie spontanee de regizori care fac an după an filme magnifice", a spus în această dimineaţă Thierry Fremaux, delegatul general al Festivalului de la Cannes (adică directorul lui artistic) invitând în scenă numeroasa echipă a filmului Aurora. Şi echipa a ocupat întreaga scenă, ultimul fiind, în aplauzele şi uralele întregii săli Debussy, Cristi Puiu.

"Vă mulţumesc că aţi venit. Sunt foarte fericit să fiu aici pentru că am muncit mult la acest film pe care, dacă îmi amintesc bine, l-am început acum cinci ani, imediat după Moartea domnului Lăzărescu. Mulţumesc întregii echipe şi tuturor celor care ne-au ajutat, dar mai ales femeilor pentru că am constatat că la acest film au contribuit multe femei", a spus Cristi Puiu vădit emoţionat.

Pentru prezentarea celui de-al treilea film al său la Cannes, au mai venit de la Bucureşti: interpreţii Clara Vodă, Luminiţa Gheorghiu, Gelu Colceag, Constantin Diţă, directorul de imagine Viorel Sergovici, monteurul Ioachim Stroe, producătoarea Anca Puiu (fiica mijlocie a cuplului, Ileana, joacă şi în film, dar familia Puiu a venit şi cu fiica cea mare, Smaranda, precum şi cu mezina Zoe, născută acum o lună), producătorul Bobby Păunescu.

Proiecţia cu Aurora, care a urmat, a pus la încercare publicul sălii Debussy. E un film mult mai greu decât Moartea domnului Lăzărescu şi mult mai lung - trei ore şi un minut. Dar nu s-a ieşit din sală aşa cum s-a ieşit, de pildă, acum patru ani, la precedenta prezenţă la Cannes a cineastului român. Al doilea film al seriei Şase povestiri de la marginea Bucureştilor, deschisă în 2005 de Moartea domnului Lăzărescu (a cărui temă era moartea) se ocupă acum de partaj, având ca personaj principal un bărbat al cărui partaj după divorţ tocmai a luat sfârşit şi a cărui nevroză a ajuns la culme. Partaj înseamnă însă în film mai ales incomunicare, eşec de împărtăşire a gândurilor între oameni, iar Cristi Puiu are grijă să ne convingă de asta punându-ne la încercare limitele.

Filmul îl urmăreşte pe acest bărbat, Viorel, secundă de secundă. De-abia în ultima scenă a filmului camera începe să se desprindă de el. Dar, chiar dacă îl vedem tot timpul pe erou, ce se întâmplă în mintea lui nu vom afla niciodată. Regizorul mărturiseşte în caietul de presă că a avut la dispoziţie cinci ore de material brut din care a aruncat doar două. Cei care s-au plictisit în mare parte la Poliţist, adjectiv vor avea de furcă.

Puiu îl şi "răzbună" pe Corneliu Porumboiu la final, dar scena respectivă nu e doar o reglare de conturi cu publicul "necultivat", ci are un rol explicativ atât pentru poveste şi pentru maniera sa de a o spune. Pentru acest film provocator, Cristi Puiu s-a documentat timp de doi ani discutând cu poliţişti, medici legişti sau procurori. Nu e povestea unei crime, spune el, pentru că o astfel de poveste ar începe unde se termină filmul său.

Regizorul caută, în schimb, să înţeleagă prin intermediul cinemaului ce ar putea sta în spatele gestului unei crime. Care e mecanismul? Când începe conştientizarea sau regretul - dacă ele există? Motto-ul din caietul de presă e, de fapt, tocmai acesta: Nu există criminali, doar oameni care ucid. Nu, Dostoievski nu e deloc departe de această povestea hiper-realistă despre un om obişnuit, atât de obişnuit încât oricare dintre noi ar putea fi în locul său.

Cristi Puiu s-a încărcat şi pe sine cu o greutate foarte mare: a ales să interpreteze rolul principal (ceea ce, declară el, i-a dat o stranie senzaţie schizoidă.). Personal, nu am reuşit să-l văd în film pe Viorel, ci tot pe Cristi Puiu. Personalitatea regizorului mi se pare mult prea puternică pentru a se putea ascunde în spatele unui personaj, fie el principal.


Banii nu dorm, dar publicul da

Am reuşit să văd o parte din continuarea lui Oliver Stone la faimosul Wall Street, deşi se suprapunea pe o porţiune cu filmul lui Cristi Puiu. Nu m-a convins. După atâtea filme de autor, o mostră de cinema american mainstream e ca şi cum ai înfuleca un hamburger la McDonald's pentru că nu ai timp să mănânci scoici pe Croazetă.

Wall Street: Money Never Sleeps nu e prost făcut, tocmai asta e, numai că e un produs de consum făcut din ingredientele care trebuie, amestecate cât timp e necesar. E sub nivelul filmului din 1987. Revenirea lui Gordon Gekko, care iese din închisoarea în care intra în 1987, chiar dacă are umorul ei (gardianul îi returnează un "mobil" cât o cărămidă), are aerul unui come back obosit, împrospătat cu tehnică de ultimă generaţie. Ştim la ce să ne aşteptăm din primele 10 minute, iar toţi actorii sunt mult prea potriviţi pentru roluri - dar ni se pare că sunt aşa şi pentru că am mai văzut în multe alte filme genul de personaje pe care le joacă.

Faţă de filmul din 1987 care avea nervul lui şi aerul rău al unui puşti obraznic şi genial - funcţiona perfect de la început până la sfârşit, te ţinea în scaun chiar dacă nu înţelegeai toate detaliile financiare (Michael Douglas spune că îl vede ca pe o "povestire morală"), continuarea lui e neconvingătoare şi pentru că atacă acumularea de bogăţii din anul 2000 încoace (care îl intrigă pe Oliver Stone) cu toate armele celei mai puternice industrii de film din lume.

Astfel că celebra replică a eroului - Greed is good - nu prea mai are relevanţă. Chiar dacă se inspiră din realitate, filmul abundă în situaţii şi elemente stereotipe, pierzând prea mult timp cu ele - vezi, de pildă, încercările lui Gekko de a se reapropia de fiica sa, interpretată de Carey Mulligan, care îl acuză de moartea fratelui ei. Oricum, filmul lui Oliver Stone - reprezentat la Cannes de regizor, Michael Douglas, Shia LaBoeuf, Carey Mulligan, Frank Langella este proiectat aici în afara competiţiei.