Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cannes 2010 - Festival de criză?


noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Croazeta este neschimbată. Cu doar o săptămână înainte, o furtună a devastat plaja, reclamele, a inundat străzile şi maşinile aflate în apropierea mării. Festivalul de film era însă mult prea important, aşa că autorităţile s-au mobilizat şi totul este din nou impecabil.

Criza mondială nu pare să afecteze Coasta de Azur şi, cu toate plângerile directorilor, în hoteluri nu găseşti camere decât la preţ exorbitant, iar la restaurant, în week-end, fără rezervare cu greu găseşti unde să mănânci.

Din păcate criza a afectat selecţiile: competiţia oficială, Un Certain Regard, Quinzaine des Realisateurs, Semaine de la Critique nu au prezentat filme mari, filme de referinţă, capodopere. Ar fi trebuit să ne dăm seama după gala de deschidere cu Robin Hood de Ridley Scott - peliculă mai degrabă hollywoodiană (noroc că nu a fost inclusă în competiţie!). Unde sunt The Duellists, acea bijuterie cinematografică cu care îşi începea cariera celebrul, acum, regizor englez?

Primele zile, primele filme - nimic surprinzător.

Tournée, una din cele trei pelicule franţuzeşti din competiţie, avându-l pe Mathieu Amalric nu numai interpret, ci şi regizor, este o comedie uşoară, dar cu tuşă îngroşată, ceea ce a stârnit amuzamentul publicului mai ales francez şi care, cu toate că a luat şi un premiu, nu mi-a spus nimic.

Tot dezamăgitor a fost Hanyo / The Housemaid al coreanului Im Sangsoo, film care măcar ar fi putut declanşa un mic scandal pentru secvenţele de nuditate frontală, dar nu a fost să fie...

A confirmat însă Mike Leigh cu Another Year, portretul unei familii cu bune, cu rele, cu viaţa de zi cu zi, peste care ai senzaţia că trece o aripă de înger - un film bine lucrat, care a devenit rapid favoritul criticilor şi a generat o mare decepţie când nu a luat marele premiu. De ce? Simplu:pentru că regizorul englez, un favorit al festivalurilor, deţinea deja un Palme d'Or pentru Secrets & Lies (1996), o operă cu adevărat extraordinară şi este greu să mai acorzi un mare premiu pentru un film care nu se ridică la nivelul celui anterior, chiar într-o competiţie modestă ca cea din 2010. De remarcat că în ultimii ani au luat două Palmes d'Or doar fraţii Dardenne - pentru Rosetta (1999) şi L'enfant (2005), iar înaintea lor Kusturica, care revenea în anii '90 cu remarcabilul Underground după ce primise premiul mare pentru Tata e în călătorie de afaceri în 1988. Acest gen de calcul al juriului nu ştirbeşte însă cu nimic frumuseţea peliculei lui Mike Leigh.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Autoreiji / Outrage, ultima realizare a cunoscutului regizor japonez Takeshi Kitano, care încearcă o revenire la stilul vechilor filme Sonatine şi Hana-Bi, din păcate fără succes. Cu toată violenţa aparent şocantă, ai senzaţia unui déjà-vu şi nimic nu te surprinde. Ce e trist e că s-a pierdut şi umorul negru al personajului interpretat de actorul Kitano, care dădea sarea şi piperul filmelor mai sus citate. Sau poate că între timp, de la Hana-Bi şi până acum, au mai apărut şi alţi maeştri ai filmelor de acelaşi gen (vezi Johnnie To).

Cu Biutiful - nu am greşit, scris cum aude fetiţa lui Javier Bardem, personajul principal - regizorul mexican Alejandro Gonzalez Inarritu, aşteptat ca unul dintre posibilii candidaţi, nu a dezamăgit. Situându-se mai aproape de 21 Grams decît de mai "uşurelul" Babel, filmul este un one man show Bardem, acesta interpretând rolul unui dealer de job-uri pentru africanii emigraţi ilegal în suburbiile Barcelonei, ce îşi completează veniturile şi ca medium, dialogând cu cei dispăruţi. Vestea morţii lui iminente îl determină să încerce să rezolve problemele vieţii celor dragi care rămân în urma lui (soţie şi fetiţă). Filmul a fost răsplătit cu premiul de interpretare masculină pentru actorul spaniol, dar din păcate a fost împărţit cu mai tânărul actor italian Elio Germano, interpret în filmul La nostra vita de Daniele Luchetti. Pentru public şi critici, pelicula italiană ar fi trecut aproape neobservată dacă nu ar fi fost premiată. Pentru noi, filmul are două lucruri pozitive: felul în care sunt priviţi emigranţii români şi jocul bun al celor doi actori români cvasinecunoscuţi, Alina Mădălina Berzunţeanu şi Marius Ignat.

Salutăm prezenţa în competiţie a unui film african, după o lungă perioadă de absenţă, Un homme qui crie de Mahamat-Saleh Haroun şi trecem la cele două filme franţuzeşti care au stârnit vii discuţii. Unul pentru că nu a luat marele premiu (Des hommes et des dieux), celălalt pentru că a declanşat un scandal (Hors la loi). În amândouă este vorba despre Algeria, subiect întotdeauna fierbinte pentru francezi.

Des hommes et des dieux de Xavier Beauvois, inspirat dintr-un eveniment real, încearcă să explice tragicul sfârşit al călugărilor unei mânăstiri creştine din Algeria anilor '90. Veniţi acolo să aducă pacea şi să ajute comunitatea musulmană, sacrificiul, ca şi execuţia celor nouă "martiri " creştini, este absurd şi revoltător pentru sfârşitul secolului XX. Filmul este frumos, dar excesul de muzică religioasă câteodată deranjează. Premiul special al juriului acordat acestui film nu a mulţumit critica franceză care dorea mai mult, dar ce distanţă este faţă de Entre les murs al lui Laurent Cantet, din 2008!

Hors la loi al lui Rachid Bouchareb pare o continuare a mult premiatului Indigènes din 2006. Subiectul este războiul de eliberare din Algeria văzut din prisma unei familii algeriene emigrate (alungate) în Franţa. Imediat după film, pe străzile Cannes-ului a fost o manifestaţie (spontană) a veteranilor francezi, ceea ce a făcut să curgă multă cerneală în ziarele locale şi de abia atunci am înţeles de ce controlul la intrare în acea zi, în sălile de proiecţie, a fost mult mai sever.

Trec repede peste Fair Games al regizorului Doug Liman (cel cu The Bourne Identity şi Mr. & Mrs. Smith), film de mall, dar cu pretenţii de Cannes şi ajung la Poetry de Lee Chang-Dong. Regizorul - fostul ministru al culturii din Coreea de Sud! - a fost deja răsplătit cu premii pe la marile festivaluri, mai ales pentru jocul eroinelor sale în peliculele Oasis şi Secret Sunshine. Actuala realizare este într-adevăr un film poetic despre o doamnă de vârsta a treia, cu un început de Alzheimer, care doreşte să înveţe să scrie versuri. De această dată filmul a fost premiat pentru scenariu şi nu pentru actriţa din rolul principal (Yun Junghee), cu toate că aceasta a jucat foarte bine.

Premiul de interpretare feminină a revenit pe merit celei care apare şi pe afişul festivalului - Juliette Binoche - pentru rolul principal din Copie conforme / Copie autorizată de Abbas Kiarostami. Recunosc că este filmul meu preferat din periplul cinematografic cannez din 2010. Regizorul iranian, un obişnuit şi mult-premiat al festivalurilor, reuşeşte să facă un film remarcabil şi în afara spaţiului natal. Acţiunea se desfăşoară în Toscana italiană, iar subiectul este o simplă poveste de dragoste, fără nici un fel de implicaţie politică (majoritatea filmelor iraniene păstrează întotdeauna şi un substrat politic). Copia perfectă poate înlocui originalul? Este cazul tabloului Mona Lisa şi al copiei executată de acelaşi Leonardo. Pe care din cele două o privim astăzi? Copia sau originalul? Acest discurs artistic este pretextul filmului în care se întâlnesc un scriitor englez (baritonul William Shimell) şi o franţuzoaică (Juliette Binoche), posesoarea unei galerii de antichităţi. Într-un sătuc pe care îl vizitează împreună, ajung din pură întâmplare să intre într-un joc de cuplu demult căsătorit, în care îşi reamintesc şi îşi reproşează greşelile. Fiecare intră în jocul celuilalt povestindu-şi propria viaţă. Ne putem gândi la filmul lui Rossellini Viaggio in Italia, dar acolo cei doi protagonişti se prefăceau că se cunosc pentru prima dată, încercând să rezolve astfel problemele vechiului lor mariaj. Fără interpretarea minunatei Juliette Binoche, filmul ar fi pierdut mult, mai ales că maestrul Kiarostami se pare că a scris rolul special pentru ea.

Amintesc primul film al ucrainianului Sergei Loznitsa Schastye moe / My Joy, o poveste absurdă cu gust de horror, din care reţin imaginea operatorului nostru Oleg Mutu şi ajung la mult aşteptatul Utomlyonnye solntsem 2 / Burnt by the Sun 2: Exodus, ultimul film al lui Nikita Mihalkov (am aflat abia la sfârşitul filmului că este vorba de prima parte din partea a doua!). Inspirat din Saving Private Ryan al lui Spielberg şi trimiţând deseori la marile filme sovietice de război, pelicula continuă povestea generalului Kotov (Nikita Mikhalkov) aflat la sfârşitul primului film într-un lagăr de concentrare din Siberia, unde fusese trimis de Stalin. Scăpat miraculos în primele zile ale războiului din lagărul de concentrare, generalul este înrolat cu grad de simplu soldat. Întâmplările războiului, de altfel excelent filmate şi impecabil regizate, dau din păcate senzaţia unui déjà-vu, amintindu-mi parcă de episoade din romanele lui Sven Hassel. Sigur nu se va putea trage o concluzie până nu vom vedea şi partea a doua a părţii a doua. Dar oricum continuarea nu atinge valoarea Soarelui înşelător (cu excepţia Naşului II, nu ştiu vreo urmare care să fi depăşit opera princeps).

Marele premiu Palme d'Or al celei de a 63-a ediţii a festivalului de la Cannes din 2010 a fost atribuit filmului thailandez Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi al regizorului Apichatpong Weerasethakul. A fost un premiu parţial neaşteptat, care a stârnit vii discuţii. După vizionarea de presă am fost printre cei care au spus că thailandezul va lua sigur un premiu mare (poate nu cel mai mare), filmul fiind printre preferinţele mele. Nume greu de pronunţat şi de reţinut, A. W. nu era o surpriză pentru criticii de film, fiind unul dintre răsfăţaţii revistei Cahiers du Cinema. Filmul lui Tropical Malady a fost inclus în topul celor mai bune 10 filme ale primului deceniu al secolului XXI. Am văzut această peliculă în 2004, în festivalul de la Cannes şi recunosc că nu am fost impresionat. Apoi am fost chiar decepţionat de Syndromes and a Century, premiat în 2006 la Veneţia. La începutul anului 2010, la recomandarea regizorului Corneliu Porumboiu, am văzut Blissfully Yours care oricum mi-a plăcut mai mult decât cele două anterioare. Concluzie simplă: nu pot fi etichetat drept un fan al regizorului thailandez. Cu Oncle Boonmee..., lucrurile se schimbă: există un story mai închegat, ritmul lent al filmului este susţinut de o imagine de o plasticitate deosebită, iar finalul, surprinzător metafizic, te pune pe gânduri. În casa lui de la marginea junglei, bătrânul Boonmee (bolnav de diabet şi sub dializă), împreună cu soţia şi nepotul, îşi rememorează viaţa. Culorile şi luminile junglei, miresmele şi zgomotele atrag spirite şi fantome din trecut, care iau parte la dialog. Plimbarea prin peştera în care s-a născut este ultimul drum iniţiatic către moarte. Urmează priveghiul şi apoi... Pare aproape firească recunoaşterea valorii cinematografice a filmului thailandez - operă specială, absolut originală în peisajul modest al festivalului din acest an - dacă ţinem cont că juriul a fost condus de regizorul Tim Burton, alături de care se găsea Victor Erice, unul din cei mai speciali regizori ai momentului.

Nu pot încheia fără a vorbi despre prezenţa românească în festival. Multe voci sunt dezamăgite de lipsa de premii. Este foarte greu însă să te menţii în prim plan (unde suntem noi!), şi în plus să mai câştigi şi premii. Nu trebuie uitat faptul că şi în 2010 am luat un premiu - pentru scurt metraj - în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs pentru filmul Căutare, în regia lui Ionuţ Piţurescu. Din nou un premiu mare la Cannes! Cu o săptămână înainte de deschiderea festivalului, cele două lungmetraje româneşti erau selecţionate în competiţia oficială, unde cred că ar fi făcut faţă cu brio. Dar în final, din motive necunoscute, am intrat în competiţia Un Certain Regard. De ce nu au fost premiate aici? Pentru că este foarte greu să concurezi în aceeaşi competiţie patru ani la rând şi să iei de fiecare dată premii. Noi am luat trei în patru ani! (în 2007 chiar două premii mari: Palme d'Or şi Un Certain Regard) Situaţia ar fi aproximativ similară cu decernarea premiului Nobel pentru literatură trei ani la rând, pentru diferiţi scriitori români.

Marţi, după Crăciun de Radu Muntean (cel mai prolific cineast din noul val) a fost primit foarte bine, atât de public, cât şi de critică. Este o posibilă urmare la Boogie şi îl consider cel mai bun film al lui Radu Muntean. Subiectul este soluţionarea unui triunghi conjugal în societatea actuală, bazat pe scenariul lui Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu, şi se susţine prin dialoguri excelente şi un joc actoricesc impecabil.

Cu Aurora lui Cristi Puiu, lucrurile se complică, regizorul şi-a ridicat foarte mult ştacheta. Este clar că s-a gândit la selecţia oficială şi la un premiu mare, părea normal după triumful cu Moartea domnului Lăzărescu. Eu cred că Cristi Puiu a reuşit un film de excepţie, dar este un film dificil, greu de urmărit şi poate şi mai greu de înţeles. Trimiterile anunţate spre Aurora lui Murnau şi spre Povestirile morale ale lui Rohmer complică şi mai mult analiza filmului. Scrisă, regizată şi interpretată de Cristi Puiu, filmată impecabil de Viorel Sergovici, pelicula - desprinsă dintr-un caz real - durează 180 de minute şi reuşeşte să te ţină în tensiune până la deznodământul final. De ce nu a plăcut filmul? Poate pentru că este sumbru şi prea lung. Sigur, este un răspuns simplist, iar Cristi Puiu trebuie felicitat pentru o noua operă cinematografică de excepţie. Nu este la nivelul Domnului Lăzărescu, dar merge pe un alt drum, special ales, mai dificil.

Prezentarea în afara competiţiei oficiale a Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu de Andrei Ujică a stârnit în primul rând curiozitate, mai ales că a venit în concurenţa cu Carlos al lui Olivier Assayas (povestea vieţii lui Carlos Şacalul). Cei care ştiau ceva despre comunism, şi chiar ceva istorie, au înţeles filmul, dar reacţia generală, mai ales pentru tânăra generaţie, a fost amuzamentul. Munca intensă a regizorului în cercetarea arhivelor comuniste, coroborată cu un montaj perfect, fac ca cele peste trei ore de proiecţie să nu te plictisească, chiar dacă multe din bucăţile documentare ne erau deja cunoscute. Remarc cele două conferinţe de presă, cea din 1968, înaintea evenimentelor de la Praga şi cea din 1989, dinainte de revoluţie, care sunt emblematice pentru omul, conducătorul şi politicianul Nicolae Ceauşescu. Cred totuşi că filmul ar trebui însoţit de câteva rânduri explicative la început şi sfârşit, pentru ca publicul să înţeleagă mai bine că este vorba despre o autobiografie, altfel prezentarea pe ecranele noastre ar putea crea confuzii (unele voci străine de la Cannes au spus, fără să înţeleagă, că în film este vorba despre reabilitarea lui Ceauşescu!).

O ultimă menţiune pentru unul din regizorii mei preferaţi - Otar Iosseliani, georgian stabilit la Paris, care prezintă ultima sa creaţie Chantrapas, în afara competiţiei. La conferinţa de presă ni s-a explicat titlul: chantera pas devine în ruseşte chantrapas. Este vorba despre copiii burgheziei secolului XIX din Sankt Petersburg care, studiind muzica cu maeştri italieni, primeau verdictul chantera pa, echivalent cu a nu fi bun de nimic, în ruseşte chantrapa. Este desigur un film cu tentă autobiografică, la fel ca majoritatea operelor maestrului. Pelicula povesteşte despre un tânăr regizor, născut în Georgia sovietică, obligat să emigreze în Franţa din raţiuni politice. Totul este filmat, jucat şi cântat în stilul inconfundabil al lui Iosseliani - o mică bijuterie, care a şters toate dezamăgirile acestui periplu cinematografic.

Festivalul de la Cannes s-a încheiat, dar filmele abia acum încep confruntarea cu marele public, cel ce va da verdictul.



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2010
 Toate articolele despre Another Year
 Toate articolele despre Biutiful
 Toate articolele despre Hommes et des dieux, Des
 Toate articolele despre Copie conforme / Copie autorizată
 Toate articolele despre Utomlyonnye solntsem 2 / Burnt by the Sun 2: Exodus
 Toate articolele despre Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi
 Toate articolele despre Aurora
 Toate articolele despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Costin Comănescu


Alte articole

 Un preşedinte cu mâini de argint - Cannes, 2010, Magda Mihăilescu
 Vine, vine... cine vine? - Cannes, 2010, Cristina Corciovescu
 Resorturile unei drame orientale - Un homme qui crie / A Screaming Man, Mirona Nicola
 Festivalul de Film de la Cannes în câteva fragmente, Miruna Vasilescu, Andreea Dobre, Mirona Nicola
 Another Cannes - Cannes, 2010, Andrei Creţulescu
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer