Am luat trenul de la Torino ca să ajung la Cannes. M-am gândit că varianta mai rapidă şi mai simplă cu avionul până la Nisa e prea de tot. Cannes-ul trebuie să fie măcar un pic intangibil. Mi-am târât trolley-ul printre palmieri şi turişti şi am poposit deasupra oraşului, pe o terasă imensă cu vedere panoramică. În zilele următoare, aveam să descopăr că poţi să trăieşti la Cannes chiar dacă nu ai buzunarele doldora de bani şi de invitaţii pentru covorul roşu. Trebuie doar să cunoşti câţiva oameni, să-ţi doreşti să vezi câteva filme şi să ai un scop obiectiv pentru care te afli acolo - atât cât să ai o oarecare traiectorie prin mulţimea omniprezentă şi hiperactivă. După 10 zile de Cannes m-am ales cu un pachet complex de trăiri, sorbit de citron în exces, nervi provocaţi de wireless-ul slab care e gratuit doar în cafeneaua dedicată presei şi la McDonald's, nasul bronzat după statul la cozi interminabile ca să văd un film la care mă duc strict pentru că-mi place titlul şi o imensă frustrare că, oricum aş face, maximul de filme pe zi este 3. Câteodată niciunul.
Cu toate astea, am făcut o obsesie pentru un cineast, m-am bucurat că cinema-ul românesc nu s-a plafonat, şi am râs şi am plâns la două filme, lucru care mi se întâmplă rar şi, când mi se întâmplă, filmul trece în carneţelul cu preferate. Partea ciudată e că prea puţin din Cannes înseamnă filme bune şi cineaşti talentaţi. Mai sunt şi show-ul, publicitatea excesivă, milioanele de copaci care mor pentru pliante, bătaia pe vânzări internaţionale, excesul de zâmbete şi excesul de zel. Cannes-ul e plin de străini... Şi totuşi, când am ajuns pentru prima oară pe un covor roşu şi am mers ca la carte cu paşi rari şi zâmbetul pe buze - deşi invitaţia îmi parvenise din pur noroc şi, din păcate, n-aveam nicio legatură nici cu Takeshi Kitano, nici cu filmul lui din competiţie, Autoreiji / Outrage (2010) - am înţeles de ce se zice că celebritatea e un drog. În rest, Cannes-ul e destul de accesibil.
Cu un press-pass normal (pentru că existau şi criticii de la Variety, Screen International, Le Film Français etc., care intrau primii la orice proiecţie...) şi un loc de cazare asigurat, am avut acces la aproape toată strălucirea după care tânjeau "muritorii de rând", care-şi ocupau scăunelele de pe marginea covorului roşu încă de dimineaţă. Am ajuns şi la o petrecere cu etichetă (după premiera cu covor roşu de la filmul lui Kitano) şi la una cu dans până dimineaţa pe hiturile adolescenţei mele (petrecerea filmului Les Amours imaginaires, din 2010, în regia lui Xavier Dolan) şi pe o plajă îngustă şi semi-populată de localnici, undeva în partea ne-festivalieră a oraşului (La Bocca). Aşa că, într-adevăr, nicăieri nu e ca la Cannes. (Miruna Vasilescu)
9 review-uri şi 1 interviu de la Cannes 2010
Biutiful, Spania - Mexic, 2010
regie Alejandro González Iñárritu
cu Javier Bardem, Martina Garcia
Film câştigător al premiului pentru cel mai bun actor (Javier Bardem) al Competiţiei Oficiale a Festivalului.
Un chip obosit te priveşte direct în ochi: nu e povestea unui om, e povestea unei omeniri. Un "wild ride" prin iubire, familie, afaceri, haosul urban al Barcelonei şi alte nenorociri de gen e însumat în câteva lacrimi abia vizibile. Posterul simplu, cu un prim-plan al actorului principal Javier Bardem spune cam totul despre Biutiful, noul film al lui Alejandro González Iñárritu: când află că are cancer, Uxbal încearcă să-şi facă ordine în viaţă...
(Citeşte cronica integrală aici)
Copie conforme / Copie autorizată, Franţa - Italia - Iran, 2010
regie Abbas Kiarostami
cu Juliette Binoche, William Shimell
Film câştigător al Premiului pentru cea mai bună interpretare feminină (Juliette Binoche) în cadrul Competiţiei Oficiale a Festivalului
Abbas Kiarostami are o personalitate complexă ce se reflectă în moduri inedite în stilul său regizoral. Filmele sale au o puternică latură filosofică- studiază comportamentul uman, ţintesc intenţiile şi motivaţiile subconştiente - stârnind în conştiinţa spectatorului un proces de analiză care se prelungeşte şi după ieşirea din sala de cinema.
(Citeşte cronica integrală aici)
Hanyo / The Housemaid, Coreea de Sud, 2010
regie Im Sang-soo
cu Do-yeon Jeon, Jung-Jae Lee
Film prezentat în cadrul Competiţiei Oficiale a Festivalului
Filmul lui Im Sang-soo, Hanyo, este un remake al filmului cu acelaşi nume din 1960 în regia lui Ki-young Kim. Ambele versiuni spun povestea unei servitoare care rămâne însărcinată cu patronul ei, un compozitor, însă abordările sunt aproape diametral opuse. Varianta nouă este un film agreabil, dar poate dezamăgi dacă este raportat la orginal - filmul lui Ki-young Kim este un thriller, considerat filmul său cel mai expresionist.
(Citeşte cronica integrală aici)
Les Amours imaginaires / Iubiri imaginare, Canada, 2010
regie Xavier Dolan
cu Xavier Dolan, Niels Schneider, Anne Dorval
Film prezentat în competiţia secţiunii "Un Certain Regard"
Xavier Dolan e minunat. Chit că unii s-au dezobişnuit de genul ăsta de limbaj cinematografic. Detaliile lui uneori excesiv de artistice, alegerile ultra-poetice şi interludiile vintage în slow-motion sunt doar câteva din trucurile tânărului Dolan. Pentru că Xavier e extrem de tânăr (21 de ani) şi de fresh şi nu se sfieşte să arunce tot ce-i trece prin cap într-un mix îndrăzneţ şi emoţionant: clişeele dragostei şi durerile inimii decompuse şi recompuse într-un eseu cinematografic extrovertit, impresionant de bine filmat şi ritmat.
(Citeşte cronica integrală aici)
Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi, Tailanda - Marea Britanie - Franţa - Germania - Spania - Olanda, 2010
regie Apichatpong Weerasethakul
cu Sakda Kaewbuadee
Acesta nu este un text de senzaţie despre cum misticism + zoofilie + politică = Palme d'Or. Aceasta nu este nici o glumiţă ieftină despre un nume complicat. Mai multe vieţi în acelaşi om, pe acelaşi ecran, în acelaşi film: e doar o poveste care nu se poate povesti. În condiţiile în care emoţia a început să cedeze loc raţiunii de când arta se vrea "food for glitterati thought", să faci un film cu fantome şi să mulţumeşti spiritelor pentru un premiu e un act de curaj.
(Citeşte cronica integrală aici)
Octubre / Octombrie, Peru, 2010
regie Daniel şi Diego Vega
cu María Carbajal, Carlos Gassols
Film câştigător al Premiului Special al Juriului secţiunii "Un Certain Regard"
Octubre este exact aşa cum sună titlul. Liniştit, în culori desaturate şi personaje care nu mai sunt tocmai tinere. Regizorii şi-au intitulat filmul astfel pentru că acţiunea se petrece în octombrie, lună în care la Lima au loc manifestaţii religioase impresionante pentru Dumnezeul Miracolelor. Deşi manifestaţiile sunt recurente în film, rămân, de fapt, doar un context parţial explicativ. Pentru că ce se întâmplă dincolo de procesiunile cu tămâie şi femei înlăcrimate cu năframe albe pe cap e viaţa anostă, lipsită de evenimente şi de explozii emoţionale.
(Citeşte articolul integral aici)
Somos lo que hay / Suntem ceea ce suntem, Mexic, 2010
regie Jorge Michel Grau
cu Adrian Aguirre, Miriam Balderas
Dintre toate filmele văzute la Cannes, la unul singur am prins un public atât de entuziasmat încât mă aşteptam să zboare popcorn printre scaune. Aplauze la începutul şi la sfârşitul filmului sunt de obicei un semn de politeţe, dar aplauze la fiecare zece minute trebuie să însemne ceva mai mult. Canibali. Film de debut. Nimic nu ţine ochiul lipit de ecran mai bine ca extremele.
(Citeşte cronica integrală aici)
Tournée / În turneu, Franţa, 2010
regie Mathieu Amalric
Film câştigător al premiului pentru cea mai bună regie şi al premiului FIPRESCI în cadrul competiţiei oficiale a Festivalului
Tournée conţine stripperiţe trecute, goliciune, tatuaje kitchoase, surplus de machiaj, gene false, râuri de alcool şi limbaj colorat. Pe scurt, o trupă de striptease îmbinat cu cabaret, "New burlesque", de care America s-a cam plictisit încearcă să-şi regăsească gloria în Europa, cu ajutorul impresarului lor francez, şarmant, beţiv şi debusolat. "Pe drum" se dovedeşte că impresarul a fugit din Franţa lăsând în urmă prea puţini prieteni şi prea mulţi duşmani şi că, în ciuda energiei de care debordează artistele, viaţa lor fără griji nu mai face faţă crizei vârstei de mijloc.
(Citeşte cronica integrală aici)
Un homme qui crie, Franţa - Belgia - Ciad, 2010
regie Mahamat- Saleh Haroun
cu Youssouf Djaoro, Dioucounda Koma
Film câştigător al Premiului Juriului Competiţiei Oficiale a Festivalului
Cinematograful înseamnă mai mult decât imagini în mişcare, el oferă şansa unui fenomen de globalizare cu valenţe pozitive, în sensul în care aduce în faţa spectatorilor din lumea întreagă poveşti despre locuri şi culturi foarte puţin sau deloc cunoscute. Mahamat-Saleh Haroun este unul din cei doar doi reprezentaţi ai cinematografiei din Ciad. Filmele sale tratează de regulă situaţia socială, politică şi economică a ţării, urmărind influenţa acesteia asupra destinelor individuale.
(Citeşte cronica integrală aici)
O discuţie cu Cristi Puiu
Îl găsesc răstignit într-un fotoliu mare din piele neagră, în livingul biroului său. E cam întuneric. În cameră mai sunt monteurul, producătoarea şi o bicicletă roz pentru copii pe care o văd mai târziu în macheta de poster pentru Aurora. Pare epuizat, dar calm. Îl întreb dacă crede că a meritat să joace rolul principal în Aurora. N-a fost tocmai uşor, dar e mulţumit de rezultat. "Cred că sunt norocos". Ne mutăm în birou, unde e şi mai întuneric. Ştie asta : "Trebuia să vezi ce atmosferă de dormitor era aici când montam...". Îl rog să-mi zică despre ce e Aurora doar ca să încep discuţia. "Mi-aş trăda filmul dacă aş încerca să ţi-l povestesc pe scurt".
(Citeşte articolul integral aici)