Biutiful (r. Alejandro Goñzález Inárritu) **
Mai zilele trecute am fost întrebată ce film nu mi-a plăcut la Cannes. Fără să stau pe gânduri, am spus că nu există niciunul - că stând numai 5 zile, am avut grijă să mergem doar la filmele de la care aveam aşteptări şi ştiam că sunt de neratat. Am minţit... prin omisiune, să zicem. Pentru că, la momentul întrebării, uitasem complet de acest Biutiful, cel mai recent, mai deprimant şi mai plictisitor film al lui Inárritu. Recunosc, nu sunt o mare fană a mexicanului. Mi-a plăcut Amores perros, dar 21 Grams şi Babel mi s-au părut variaţiuni stilistice pe aceeaşi temă. Acum, rămas fără scenaristul Guillermo Arriaga, şi abandonând tehnica montajului non-cronologic în favoarea unei naraţiuni de tip clasic, Inárritu se dovedeşte a fi previzibil şi facil. Pentru că Biutiful nu oferă nici măcar o surpriză ba, din contră chiar. Tributar, cu o fidelitate dezarmantă, ideii cum că "o tragedie nu vine niciodată singură", Inárritu face tot posibilul pentru a ne confirma fiecare bănuială apropo de plot - după ce, la minutul 10, numitul Uxbal află că suferă de cancer şi mai are doar câteva luni de trăit, aflăm că nevasta nu-l înţelege (e nebună de legat), că afacerile îi merg prost şi că nu prea mai are prieteni adevăraţi.
Din punct de vedere tehnic, filmul e, teoretic, impecabil: imaginea frumos (corect?) traficată a lui Rodrigo Prieto face din Barcelona unul dintre cele mai neatractive oraşe de pe pământ. Ceea ce, trebuie să admit, nu e deloc simplu; muzica lui Gustavo Santaolalla, de-a dreptul răvăşitoare, acompaniază cu fidelitate tribulaţiile personajului. Din păcate, în practică, lipsa de subtilitate a regizorului le-a transformat în noi metode de a scoate în evidenţă monotonia întregului. Monotonie pe care nu o poate anula nici măcar Javier Bardem, ireproşabil în ipostază de Hristos păcătos & pocăit. Mai toată critica i-a lăudat interpretarea, unii dintre ei folosind-o drept argument pentru a spune că filmul e bun. Nu, nu e. În cel mai bun caz, e un argument în favoarea obţinerii premiului de interpretare. Dar dacă vrei să storci lacrimi, e bine s-o faci sincer, prin puterea poveştii, şi nu cu ajutorul cepelor, fie ele şi calitatea I.
Another Year, de Mike Leigh *****
Pe cât de plictisitor e Biutiful, pe atât de captivant (deşi la fel de simplu şi de previzibil) se prezintă Another Year. Filmul lui Mike Leigh (despre care Andrei îmi spune că nu poate / ştie să facă filme proaste) e cât se poate de clasic (şi, de ce nu, bătrânesc chiar). Dar e clasic în sensul că funcţionează în orice circumstanţe, şi-n faţa oricărui tip de public. Lipsit de extravaganţe tehnice (cu excepţia unei cuminţi împărţiri pe capitole botezate, simplu, "primăvară", "vară", "toamnă" şi "iarnă", sparte cu ajutorul unor coperţi "grădinăreşti" ce subliniază trecerea timpului), Another Year este un film despre prietenie versus familie, despre dragoste versus singurătate, despre bucurie versus tristeţe, despre speranţă versus disperare şi, mai ales, despre viaţă versus moarte. Dar unde, la Woody Allen de exemplu, protagoniştii din You Will Meet a Tall Dark Stranger se agăţau cu disperare grotescă de viaţă, cuvintele de ordine la Mike Leigh sunt demnitatea şi inteligenţa...
Cu o excepţie. Mary (Leslie Manville), prietena zănatecă a cuplului jucat de Jim Broadbent - Ruth Sheen, cuplul-oglindă ce reflectă modul în care fiecare membru al microcosmului lor alege să accepte trecerea timpului. Prietenă care, ajunsă la vârsta în care poate fi lejer numită "fată bătrână" e gata de orice (inclusiv de a îmbrăţişa ridicolul) pentru a scăpa de sintagma din ghilimele. Dar ceea ce îi lipseşte la capitolul demnitate, capătă, în mod repetat, la capitolul sensibilitate şi farmec. La fel ca în cazul lui Bardem, şi despre Leslie Manville s-a spus, imediat după vizionare, că ar avea asigurat premiul de interpretare. Într-adevăr, cele două personaje au în comun tragismul sfâşietor aducător, cel mai adesea, de premii. Da, dar spre deosebire de rolul făcut de Bardem, personajul lui Manville e lipsit de acea notă de artificialitate; e spontan, deşi intuieşti prăbuşirea treptată; e sfâşietor, deşi tot ceea ce i se-ntâmplă, i se-ntâmplă din pricină că nu învaţă, niciodată, din greşelile deja făcute; şi, cel mai important, e memorabil, deşi este, în esenţă, exponentul banalităţii, al anonimatului, al celor care trec prin viaţă fără să lase nimic în urmă... Al rataţilor prin definiţie. Un film mare, şi-un personaj şi mai mare.
Tournée / În turneu, de Mathieu Amalric *****
Cum nu am văzut niciunul dintre celelalte trei filme de regizor ale actorului Mathieu Amalric, am mers la Tournée aşa cum mergi la un film de debut - cu o doză consistentă de curiozitate, dar fără cine ştie ce aşteptări. Acum, la o săptămână de la vizionare, nu-mi dau încă seama dacă lipsa aşteptărilor a jucat un rol important în cât de mult mi-a plăcut filmul, dar un lucru e clar - în fiecare zi m-am gândit, chiar şi numai un pic, la el. Plotul din filmul lui Amalric reprezintă transpunerea răsturnată a unui leitmotiv tipic hollywoodian (un soi de "from riches to rags", adică) - un fost producător de televiziune a părăsit, cu ceva timp în urmă, copii, prieteni, duşmani şi regrete pentru a începe o viaţă nouă în America. Acum, acompaniat de o trupă de striptease executat state of the art de nişte artiste cam trecute ce au mai multe în comun cu teatrul de tip burlesque decât cu spectacolele contemporane de profil, se întoarce în Franţa pentru ceea ce se doreşte a fi, deopotrivă, un turneu de succes şi un comeback.
Deşi melancolia e la ea acasă, dublată fiind de enorm de multe regrete nerostite şi de eforturi, pe alocuri supraomeneşti, de a ascunde tristeţea sub un pseudo joie de vivre, filmul rămâne eminamente luminos şi îmbrăţişează, de această dată nerăsturnat, un alt motiv caracteristic filmelor americane ("viaţa merită trăită"). Dincolo de charisma evidentă a lui Mathieu Amalric, care ştie să joace cel mai banal / patetic dintre personaje cu o doză fascinantă de nebunie, farmecul irezistibil al filmului e dat de co-protagonistele cabaretiste care, practic, apar as themselves - Mimi Le Meaux, Evie Lovelle, Dirty Martini, Kitten on the Keys - şi care, deşi sunt departe de idealul (banal şi arid) occidental de frumuseţe 90-60-90, sunt, pur şi simplu, splendide. Deşi filmul, aflat la limita improv-ului şi-a docu-ficţiunii, oferă o naraţiune, aceasta reprezintă, mai degrabă, o premisă ce ajută privitorul să se acomodeze atât cu spectacolul de pe ecran, cât şi cu spectacolul din spectacol. Căci acolo unde se termină unul, celălalt de-abia începe.
Autoreiji / Outrage, de Takeshi Kitano ****
Într-o bătălie nemiloasă pentru putere, mai multe clanuri Yakuza luptă pentru o poziţie cât mai bună în fruntea lumii interlope japoneze. Lupta lor e una fără sfârşit, în care simpla supravieţuire, lipsită de victorie, nu e o opţiune. E o luptă ce se dă într-o lume coruptă, fără eroi, dominată de trădări şi răzbunări... După cum v-aţi prins, probabil, din subiect, Outrage nu (mai) are nicio legătură cu opusurile recente (în cheie comico-suprarealistă) ale lui Takeshi Kitano - după ce s-a deconstruit în mod deopotrivă irezistibil şi ermetic în Takeshis, Kitano şi-a oferit, practic, posibilitatea de a o lua în orice direcţie şi-ar fi dorit - o întoarcere la rădăcini, la filmul de acţiune, sau o continuare a tonului postmodern din partea a doua a carierei.
În cele din urmă, s-a decis pentru o combinaţie între cele două. Pentru că, pe de o parte, Outrage revine la tema predilectă din seria sa de filme de acţiune - viaţa în sânul Yakuza -, dar, în acelaşi timp, pe de altă parte, obliterează momentele subiectului (în accepţiunea clasică a sintagmei), în favoarea unui punct-culminant exacerbat. Cu alte cuvinte, avem parte de puţin peste 100 de minute de scene de-o violenţă ce variază de la grafic la cartoonish şi care prezintă noi şi noi metode prin care poţi lua viaţa cuiva. Unele dintre soluţiile cu pricina dau dovadă de atâta ingeniozitate, încât Kitano ar putea fi foarte uşor acuzat că "le dă idei potenţialilor criminali". Doar că aici e vorba de un sistem social cât se poate de real, bazat pe-un soi de "ochi pentru dintre şi cap pentru ochi" - prin urmare, foarte probabil, ceea ce se vede pe ecran are, în cel mai optimist dintre cazuri, valoare de documentar. Această veritabilă cronică pe fast-forward a măreţiei şi decăderii unui clan mafiot capătă consistenţă datorită personajelor (dintre care unul, poate cel mai lucid şi mai tragic dintre ele, e jucat de însuşi Beat Takeshi). Personaje ce reprezintă prototipuri ale tuturor membrilor unei organigrame Yakuza reale. Adică indivizi machiavelici cu abilităţi de păpuşari, şi maimuţe fără creier antrenate să execute ordine şi să nu pună întrebări... În mod normal, locul lui Outrage ar fi fost în afara competiţiei, într-un midnight-screening, atunci când publicul e gata să îmbrăţişeze orice nebunie, fără a strâmba din nas din lipsă de cine ştie ce filosofie adâncă. Dar, în acest an, Cannes-ul a fost orice mai puţin normal.