Scrisori din Lisabona (4)

Dragă Luiza şi drag Marius,
aici totul e minunat, ceea ce vă doresc şi vouă.

Ieri la prînz eram într-un mic restaurant - nu, "restaurant" e pompos spus: un birt mai degrabă, genul acela de "local popular" după care mă dau în vînt pentru că, 1: se mănîncă bine şi gustos (dar unde nu "se mănîncă bine şi gustos" aici?!), 2: e incredibil de ieftin, şi 3: e populat cu oameni de-ai locului, nu cu turişti (ca mine... deşi îmi place să mă consider şi eu "de-al locului"). Aşa deci, eram în birtul ăla, şi un nene frigea tot felul de bunătăţi chiar în faţa mea, chelnerul tînăr se afera prin jur (aici chelnerii sînt rapizi, corecţi şi expeditivi, nu durează o oră să-ţi aducă mîncarea sau nota de plată!), iar nişte clienţi (portughezii sînt oameni simpli, n-au nimic ifosativ cum zicea draga de Lena) căscau gura la televizorul mic agăţat de tavan. (Eu nu-l prea vedeam, că eram la prima masă cum intri din stradă, ca să văd oamenii şi cîinii şi tramvaiele trecînd la nici trei metri.) Chelnerul tot butonase pe canalele televizorului (ştiri despre recesiune, un oficial UE bătînd cîmpii bla-bla, iar ştiri, iar o tanti cu aceeaşi gargară, iar recesiune...) pînă cînd a dat de postul care satisfăcea pe toată lumea: o emisiune gen Mădălin Ionescu/Antena 1 (sau 3?) cu unii care se certau, iar pe burtieră scria ceva cu "Scandal sexual în familie"... Oamenii se uitau, rîdeau plesnindu-se pe şolduri, comentau (între timp venise şi bucătăreasa să-şi dea şi ea cu părerea), era mare veselie. Ăia din televizor aveau nişte mutre... ce mai, fix ca la noi! Ce m-a amuzat (deşi nu pricepeam mare lucru) e că cei din birt se comportau ca şi cum ar fi fost de faţă pe platoul emisiunii, le ziceau ălora de la obraz una-alta, îl apostrofau pe individul cu figură patibulară (gen beţivul din birtul de gară), iar la sfîrşit - cînd genericul a-nceput să curgă rapid - au aplaudat!

Mi-am amintit că săptămîna trecută, stînd la soare întins pe o bancă mai jos de Miradouro Santa Luzia, cînd am deschis ochii şi m-am uitat în jur mi s-a părut că nu văd bine - că mă lovise soarele-n cap: un nene îşi scosese televizorul vechi (era să zic "de ebonită") acolo, în piaţeta aia superturistică, îl pusese pe o altă băncuţă şi aştepta... habar n-am ce, să se aerisească?!

Oamenii sînt mi-nu-naţi, au o cumsecădenie continuă, n-am văzut pe nimeni enervat, botos, încruntat - pînă şi funcţionarele de la poştă sînt amabile!

Iar asta se vede cel mai bine în felul cum reacţionează în trafic.

Aici, străduţele sînt atît de înguste încît, pe unele porţiuni, tramvaiul 28 (= cel mai celebru tramvai din lume) circulă numai pe o linie, are semafor şi trebuie să aştepte să se facă verde ca să poată reporni. Inevitabil, dacă o maşină, o furgonetă (nu mai zic vreun camion) se aventurează pe linia de tramvai, se blochează totul: riveranii scot capul pe geam, călătorii din tramvai îşi lungesc gîturile, vatmanul face manevre mici şi prudente, şoferul încurcă-lume îşi ajustează oglinda retrovizoare (sau face marşarier), iar unii trecători se opresc să dirijeze manevrele; ce este formidabil e că nimeni nu se înfurie, nu înjură, nu ţipă: toată lumea dă un sfat, o părere, o mînă de ajutor pentru deblocarea străzii - cu solicitudine şi bună-dispoziţie. Fatalitatea i-a obişnuit cu astfel de situaţii, iar înţelepciunea care vine din fatalitate i-a învăţat că e mai bine să conlucreze decît să se certe.

Se pare că există o teorie, potrivit căreia popoarele aflate la antipozi (cum ar fi, în Europa, Portugalia şi România) se aseamănă; eu, sincer, nu prea văd asemănările...

(În continuare vă transcriu o impresie culeasă la cald, pe stradă, şi notată în moleskinul (cadou de plecare de la Didier) pe care-l am în permanenţă cu mine; ar putea fi şi o poezie, la o adică...)

în restaurantul O Sonho
chiar în dreptul străzii Bela Vista da Graça
o femeie grasă cîntă un fado (karaoke)
cu microfonul în mînă şi ochelarii pe nas
şi vocea ei urcă după mine pe strada care urcă
(numită Rua do Vale de Santo Antonio)
în timp ce în josul ei
sub rufele multicolore fîlfîind pe sfoară în vîntul amiezii
un vapor uriaş (acum mic cît un cleşte de rufe) străbate albastrul intens

Vă îmbrăţişez cu drag,
al vostru
Leo

P.S.: poza cu ciorapul meu e pt blogul Luizei. făcută chiar de ea; "la petite" ştie de ce;)