Prăbuşirea cinematografiei româneşti la sfârşitul anilor '90 (culminând cu vidul de un an şi jumătate - 1999-2000, când n-a mai fost produs nici un lung metraj de ficţiune) e nu un accident, ci urmarea unei situaţii generale din acest sector. Producţia românească de film a fost menţinută artificial, timp de câteva decenii comuniste, la nivelul de 30-35 de filme pe an. Artificial căci, în ciuda cifrelor, cinematografia românească n-a dat vreodată nici un curent specific (cum a fost Noul Val ceh), nici vreun regizor cu un stil foarte personal (ca-n Ungaria Gothár Péter ori Szabó István, cehii Miloš Froman, Jiri Menzel..., polonezii Jerzy Skolimowski sau Roman Polanski, iugoslavul Kusturica etc.). Evident, comparaţiile trebuiesc făcute plasând cinematografia română în contextul cinematografiilor est-europene, ţări cu care România se compară atât de des pe toate planurile, având multe lucruri în comun, în ciuda multor diferenţe care se accentuează de 15 ani încoace.
La afirmaţia de mai sus relativ la regizori există însă şi câteva (semi)excepţii, din care toate (în afară de una - Liviu Ciulei) se perpetuează până în anii '90. Cea mai notabilă este cea a lui Lucian Pintilie care, chiar dacă eclectic sub aspect stilistic, are constante ce-l fac unic în cinematograful românesc: profesionalismul şi refuzul concesiilor făcute puterii.
Prin ce s-ar caracteriza însă producţia românească de film a anilor '90, în linii mari? În primul rând prin numărul tot mai mic de filme (în jur de 10 anual, cu scăderea dramatică de la sfârşitul deceniului). Cauzele sunt unele evidente (perpetuarea unei conduceri incompetente şi corupte, anchilozate într-un sistem de gândire ce şi-a demonstrat continuu ineficienţa, avându-l în frunte pe cineastul oficial al regimului ceauşist - Sergiu Nicolaescu), altele mai obscure şi foarte controversate (ca lipsa de talente, care s-a dovedit însă a fi o pseudo-problemă odată cu afirmarea, la-nceputul anilor 2000, a unor regizori ca Radu Munteanu, Cristi Puiu sau Cristi Mungiu).
O altă caracteristică foarte importantă e, desigur, dispariţia cenzurii politice din laboratoarele scenaristice şi de pe platourile de filmare, ceea ce duce la apariţia, şi apoi la proliferarea, unui stil neorealist post-socialist, cultivat mai ales de filmele isterice ale lui Mircea Daneliuc, dar şi prin filme ceva mai realizate artistic: Şobolanii roşii, de Florin Codre, din 1990; emblematicul Balanţa, al lui Pintilie, din 1992, dar şi (semi)ratatul Prea târziu, al aceluiaşi Pintilie, din 1996.
Apoi, filmele cu trimitere la vechiul regim opresiv îmbracă şi forme de parabolă - aşa sunt Hotel de lux, al lui Dan Piţa, din 1992, încununat cu Leul de Argint la Veneţia, ori Somnul insulei - parabolă greoaie de Mircea Veroiu, din 1994.
Anii '90 au însemnat un film de televiziune ce-o înconjoară într-o mare tristeţe pe una din cineastele cu pretenţii de originalitate şi care a tins în permanenţă la clădirea unei opere foarte personale, dar care n-a atins niciodată nivelul pe care l-a vizat - Malvina Urşianu (filmul cu pricina fiind Aici nu mai locuieşte nimeni, din 1995). Anii '90 înseamnă şi multe vulgarităţi (gen A doua cădere a Constantinopolului, de Mircea Mureşan, din 1994), multe filme submediocre şi provinciale, ca cele ale lui Blaier (Divorţ din dragoste, din 1991; Crucea de piatră, din 1993; Terente, regele bălţilor, din 1995), Sergiu Nicolaescu, Nicolae Mărgineanu...
Tot anii '90 înseamnă şi moartea a doi regizori: unul de marcă - Alexandru Tatos (1990, când a fost difuzat şi ultimul lui film - Cine are dreptate?), celălalt destul de inegal - Mircea Veroiu, care în acest deceniu a realizat câteva filme (pe lângă amintitul Somnul insulei, a mai regizat Craii de Curtea veche şi La porţile orientului, ambele în 1995, şi Femeia în roşu, 1997). Înseamnă şi un film al unui regizor foarte interesant - Iulian Mihu (Băiatul cu o singură bretea, 1991) şi începutul unor coproducţii de duzină (filme de acţiune de serie B sau C) cu SUA.
Şi anii '90 înseamnă, din păcate, începutul de carieră pentru prea puţine talente - trei certe: Nae Caranfil (printr-un debut fulminant cu E pericoloso sporgersi, 1993, apoi Asfalt Tango şi o coproducţie difuzată numai de curând la TV în România - Dolce farniente); Radu Mihăileanu, dar care din păcate nu face film în România, debutează în 1993 cu Trahir (coprodus cu Franţa, Elveţia şi Spania); şi Bogdan Dumitrescu - regizor care, de asemenea, îşi coproduce filmele cu Germania (practic le realizează acolo, contribuţia românească fiind mai mult decât nesemnificativă): Unde la soare e frig, 1990, apoi un extrem de interesant Thalassa, Thalassa, din 1994, premiat cu Tigrul de Argint la Rotterdam, şi Die Letzte Station, din 1998.