Nu tema e cea care poate face un film pururea tânăr, ci modul de-a o aborda. Pentru că nu subiectul e nemuritor, ci încărcătura de adevăruri dindărătul lui. Tocmai această acumulare de valori, valabile oriunde şi întotdeauna, face ca scrieri din antichitate să fie foarte contemporane şi în prezent; lipsa valorilor face, pe de altă parte, ca multe din produsele spirituale să se nască moarte. Toate astea corelate cu un detaliu fundamental: forma în care sunt spuse.
Căci tocmai ineficienţa şi îmbătrânirea formei fac ca un film despre tineri, cum e Tancul, de Adrian Enache, lansat pe ecranele româneşti anul acesta, să fie deja mort acum, în toamnă (era de fapt mort încă de la naştere). Iar acelaşi lucru face ca filme cu şi despre bătrâni, ca A trăi (1952), de Akira Kurosawa, ori Umberto D., din acelaşi an, al lui Vittorio de Sica, să fie tinere şi azi, la 50 de ani de la realizare.
În Umberto D., bătrânul Umberto Domenico Ferrari e confruntat cu nedreptăţile societăţii în care trăieşte - lucrurile sunt văzute prin perspectiva neorealismului, iar accentul pus pe contradicţiile din societatea italiană postbelică. Dincolo de aspectul social, avem probleme valabile în orice societate din zilele noastre: singurătatea, neputinţa, sentimentul inutilităţii la vârsta a treia, şi tocmai asta face ca filmul să nu apună odată cu neorealismul - curentul ce i-a dat naştere. Umberto Domenico Ferrari caută căldura sufletească într-un câine, lipsindu-i omul care i-ar putea-o oferi, aidoma personajului din Străinul lui Camus. Îl iubeşte şi-l detestă pe câine, dar fiecare se ataşează de celălalt, iar nevoia lor de iubire e reciprocă. E aruncat afară din casă, se gândeşte la sinucidere, dar, gândindu-se la câinele care ar rămâne singur, renunţă.
În A trăi accentul cade nu atât pe nedreptăţile sociale de ordin material, cât mai ales pe cele ce ţin de recunoştinţa societăţii şi pe constrângerile familiale, derivate, acestea din urmă, din constrângerile de ordin moral din societate. Watanabe Kanji află că are cancer şi că-i mai rămân doar câteva luni de trăit. 30 de ani făcuse o muncă de rutină într-un birou de proiectare. Văduv de 25 de ani, nu se recăsătorise pentru a se dedica educaţiei fiului. Se hotărăşte ca, în lunile ce-i rămân de trăit, să construiască ceva care să dăinuie în urma lui şi, în acelaşi timp, să-şi petreacă serile prin dancinguri cu o colegă tânără de birou. Mesagerul societăţii e nora, care sancţionează sever deraparea socrului. După moartea acestuia, firma la care lucrează îi recunoaşte meritele în construirea unui parc de joacă pentru copii. După ceremonie însă, lucrurile intră în rutina lor obişnuită.
Ambele filme - şi cel al lui de Sica, şi cel al lui Kurosawa - sunt foarte pesimiste (vin dintr-o anume epocă) şi vorbesc de nedreptăţi valabile în toate timpurile şi de caracteristici general-umane în poveşti emoţionante. Lucrurile sunt spuse foarte simplu şi explicit. Dimpotrivă, la Tancul povestea e foarte confuză şi cu greu se înţelege câte ceva - adevărurile se lasă descoperite doar dând la o parte straturi groase de moloz metaforic (pe scurt - un tânăr care e nevoit să-şi întrerupă studiile din cauza lipsei banilor, se întoarce în satul natal, unde se confruntă cu schimbările prin care trece acesta în perioada de tranziţie). Asta e principala diferenţa care face ca unele filme să reziste, iar altele nu.