Înainte de această proiecţie specială (a unui film prea puţin special, din păcate), am avut ceva timp liber, aşa că am dat o fugă la Victoria să revăd Mundane History, filmul thailandez pe care l-am tot pomenit zilele trecute. Mi-a plăcut şi mai mult, ceea ce observasem la prima vizionare acum a devenit limpede, anume grija cu care autoarea proiectului îmbină elemente eterogene, iscusinţa ei în a crea un sens general din fărîme particulare de univers. E extrem de greu să păstrezi coerenţa între astfel de elemente - suferinţa unui tînăr paralizat, o excursie în cosmos, o masturbare ratată, o cezariană filmată cap-coadă, colaje pe 16mm cu valenţe poetice -, să le faci să funcţioneze fără să fie pretenţioasă exprimarea, fără să cadă în new-age-isme ieftine. Anocha Suwichakornpong reuşeşte asta. M-am îndrăgostit de filmul ei. Mi-e tare greu să aleg un cîştigător între povestea Anochei şi Nothing Personal. Pe acestea le consider cele mai bune (R e imediat după). Din ceea ce am citit în prezentarea peliculei, cred că şi ultima proiecţie din competiţie, Last Conversation, un film olandez prezentat astăzi, joi, la orele 22, e foarte bun. O tînără merge cu maşina şi discută la telefon cu iubitul său. E filmată cu douăzeci şi cinci de camere plasate în maşină. Îmi aminteşte de Ten al lui Abbas Kiarostami. Proiecţia începe în seara asta imediat după Aurora lui Cristi Puiu.
Miercuri, încă o zi de competiţie, una bună, în care m-am bucurat să observ că din punct de vedere calitativ TIFF-ul a revenit la ceea ce era înainte de Devil's Town. Primul film a fost Altiplano, un proiect realizat în coproducţie germano-olandezo-belgiană de către soţii Peter Brosens şi Jessica Hope Woodworth. Altiplano e un film-hibrid, o ficţiune realizată cu mijloacele investigaţiei antropologice (mijloace şi teme specifice documentarului, antropologiei vizuale). Filmul urmăreşte istoria unor personaje occidentale - o fotografă şi soţul ei, medic - care cunosc realităţi ale lumii orientale sau sud-americane. Povestea fotografei e destul de preţioasă şi demonstrativă. E fotograf de război şi e luată ostatic de ceva grupare teroristă din Orientul Mijlociu. Teroriştii o obligă să pozeze execuţia călăuzei sale prin peisajele războiului, un localnic irakian. E dezorientată de această întîmplare, iar faptul că poza respectivă e nominalizată pentru premiul Pulitzer o deznădăjduieşte cumplit. Pentru ea, filmul devine o călătorie întru regăsirea sinelui, călătorie care o poartă spre înălţimile Peru-lui, unde soţul său lucra într-o clinică oftalmologică. Dincolo de motivul acesta clişeatic, al fotografiei şi al lumii care goneşte după senzaţional şi transformă tragedia în spectacol media, filmul este interesant. Exotismul peruan e interesant, mai ales că îl urmărim într-o prezentare respectuoasă şi plină de înţelegere, cum este cea din Altiplano. Sensibil, extrem de bine filmat, un adevărat poem în imagini, cu secvenţe care-mi zbîrleau pielea minute întregi şi care făceau să-mi mişune fiorii pe şira spinării ca furnicile în muşunoi. Partea asta de poveste - căutările fotografei, activitatea soţului ei - se petrece în sînul unei comunităţi tradiţionale din Peru (sătenii devin actori), căreia îi sînt prezentate obiceiurile şi preocupările ancestrale într-o formă estetizată, romanţată. În afara finalului, în care autorii simbolizează excesiv realitatea construită pe ecran, filmul îşi susţine cu moderaţie discursul, fără exagerări deranjante. Pentru latura sa antropologică, pentru mesajul său umanist şi pentru graţia poetică afişată în fiecare secvenţă, Altiplano merită văzut!
Medalia de onoare a fost al doilea film al serii în competiţia TIFF, în acelaşi timp al doilea film românesc din competiţie. Realizat de Călin Peter Netzer, Medalia de onoare, dincolo de calitatea sa generală, m-a bucurat din două motive: că după un Schimb valutar destul de anost, l-am văzut pe Tudor Voican în formă (cu excepţia numelor personajelor, care sînt destul de evident alese, e un scenariu cu replici tăioase, bine structurat) şi că l-am văzut pe Victor Rebengiuc într-o compoziţie de clasă, cel mai bun rol al său într-un lungmetraj de la Moromeţii încoace. Filmul urmăreşte scene din viaţa unui cuplu ai cărui membri au trecut de şaptezeci de ani. El e tocit de crizele cotidiene din familie şi din societate, ea s-a transformat într-un zbir care - prin absenţă şi printr-o lipsă de comunicare ucigătoare - îşi deteriorează soţul zi de zi. Intriga filmului e dată de medalia pe care o primeşte din partea Ministerului Apărării Naţionale Ion I. Ion (Rebengiuc), luptător în al Doilea Război Mondial. Tot caută în memoria sa, a prietenilor şi în scrisorile pe care le trimisese iubitei sale, actuala soţie, Nina (Camelia Zorlescu), un motiv pentru care să fi primit medalia, că orice distincţie primită fără un merit nu poate aduce nimic bun. Speră să-şi impresioneze soţia şi să o recîştige cu această ocazie. Filmul e un care-pe-care dulce-amar, în care goana unei societăţi spre normalitate (filmul se petrece în decembrie 1995) e dublată de goana unui om după o normalitate familială pierdută. Soţia nu-l suferă pur şi simplu, copilul emigrat în Canada nu-l suferă din cauza modalităţii în care tratase fuga sa în Occident în timpul comunismului. Un film despre singurătate, alienare, despre relaţia individ-stat, în care îi puteţi vedea şi pe Ion Lucian, pe Radu Beligan sau pe nimeni altul decît Ion Iliescu (nu în imagini de arhivă).