Aki Kaurismäki e unul din cei mai personali regizori ai zilelor noastre - în cca 20 de filme şi-a format un stil inconfundabil. Minimalismul e trăsătura de bază, la care se adaugă un simţ aparte al fizionomiilor, drept pentru care îi şi păstrează pe actori de la un film la altul. Dramele (de multe ori transformate în melodrame) din lumea oamenilor de rând, cu o puternică tuşă socială (dar fără ca, prin aceasta, să eşueze în sindicalism ieftin, ci abordate cu un fel de umor nostalgic-acid), sunt genul şi mediul preferate ale regizorului. Şi încă ceva foarte important: modul în care-i pune pe actori să joace, sau mai bine zis să nu joace, pentru că foarte caracteristică la Kaurismäki e impasibilitatea feţelor personajelor, chiar şi atunci când acestea se confruntă cu drame sfâşietoare.
Până de curând, Kaurismäki n-a părut foarte preocupat de culoare. De la culorile mai mult sau mai puţin (mai degrabă mai puţin) căutate din filmele cu Leningrad Cowboys şi până la sepia din filme ca La Vie de bohème. După un film mut şi în alb-negru ca Juha (1999, a patra ecranizare a romanului omonim al lui Juhani Aho), vine însă un film destul de straniu d.p.d.v. cromatic - The man without past / Omul fără trecut, premiat la Cannes, în 2002, cu Marele Premiu al Juriului şi cu cel pentru interpretare feminină - Kati Outinen, actriţă fetiş a regizorului. Straniu pentru un regizor preocupat să scoată din cadru cât mai mult, nu să adauge, în spiritul minimalismului împins la extrem ce-l caracterizează şi pe care îl cultivă cu ostentaţie (când Juha a ieşit pe ecrane, regizorul declara că, în tradiţie minimalistă, următorul film va fi chiar şi fără imagini: “... cu doi oameni şi umbrele lor. Şi un zid. Ba nu, nu avem nevoie nici de zid. Dacă este lumină, umbrele se văd şi fără acesta.”).
Aşadar, de la intenţia (autoironică, desigur) a unui film cu umbre, la realizarea unuia în culori? Inconsecvenţa lui Kaurismäki e doar aparentă, căci în fond culorile din Omul fără trecut sunt, graţie atenţiei cu care sunt alese, unele bazice, aşadar minimaliste ca tot restul filmului. Explicaţia că ele au fost preferate soluţiei alb-negru poate fi aceea că merg mult mai bine în melodrama care e filmul, decât nuanţele de gri. Căci coloritul Omului fără trecut e unul ridicol, caraghios de fals, de falsitatea şi kitsch-ul florilor artificiale sau ale cărţilor poştale de pe vremea bunicii, colorate de mână în nuanţe nerealiste şi tuşe îngroşate. Doar graţie acestei cromatici şi acestei cultivări a kitsch-ului cromatic filmul are personalitatea şi rotunjimea care-l fac unul din cele mai bune ale regizorului. Culorile sunt singurul lucru exacerbat şi strident în acest film în care toate emoţiile, chiar şi cele mai îndepărtate de susceptibilitatea de penibil, sunt sugrumate în faşă. Ele au încărcătură simbolică în ansamblu şi, în felul lui, Aki Kaurismäki le stilizează în spiritul organicităţii operei şi a argumentării discursului pe care şi-l propune.
Rămâne de văzut în ce direcţie va merge cu stilizarea şi minimalismul în următorul film. Poate chiar se va ţine de poantă şi va face unul doar cu umbre? Şi n-ar fi exclus să le coloreze apoi, ca fotografii de odinioară.