În ediţia de anul acesta (a 27-a) a festivalului de film de la Montréal (Festival des Films du Monde / World Film Festival, în denumirea lui oficială) a fost prezentat, printre alte documentare, unul cambodgian, al unui regizor cunoscut în toată lumea pentru preocuparea faţă de istoria recentă a ţării sale - Rithy Panh. Regizorul a realizat o trilogie (ficţiune) dedicată războiului, cu distrugerile pe care le-a provocat Cambodgiei timp de peste două decenii, iar acum un documentar - S21: The Khmer Rouge Killing Machine (2003), care se apleacă asupra atrocităţilor regimului khmerilor roşii.
Prin natura lui dictatorială şi totalitaristă, comunismul a făcut victime pretutindeni unde a fost impus, chiar şi în spaţiile în care a avut faţa cea mai “umană” - Yugoslavia, de exemplu. Văzând documentarul lui Rithy Panh însă, ai impresia că atrocităţile au fost “mai inimaginabile” în unele părţi decât în altele, iar regimul lui Pol Pot a fost unul din cele mai crude şi mai sângeroase din toată istoria omenirii. Specialiştii îl consideră drept cel mai dezastruos din istoria modernă - în 3 ani şi jumătate de “revoluţie” (1975 - 1979) a făcut cca 2 milioane de victime din populaţia civilă, ceea ce înseamnă cam 15-20% din întreaga populaţie a ţării.
Filmul e greu de suportat chiar şi pentru cineva care a văzut nenumărate filme despre nazism (dintre care-mi vin în minte Shoah-ul lui Claude Lanzmann sau Nuit et brouillard, al lui Resnais, proiectat de curând la Bucureşti, într-o copie corectă, adusă de Goethe Institut, nu cea alb-negru şi neinteligibilă de la Arhiva română de Filme). Documentarul lui Rithy Panh nu are calităţi estetice aparte (probabil că regizorul nici nu şi-a propus aşa ceva), dar atinge scopul oricărui film documentar - acela de a informa. Excelează însă printr-un lucru (poate unicat în documentarul de gen): aduce în faţa camerei torţionari care se căiesc. Personal, în nici unul din filmele văzute, despre totalitarism - fie comunism, fie fascism - nu am întâlnit măcar un vinovat care să spună explicit “îmi pare rău” sau “mă căiesc”... În nici unul din episoadele Memorialului durerii, în nici unul din documentarele despre comunismul din alte ţări, în nici un documentar despre fascism... Ei bine, în documentarul cambodgian sunt câţiva responsabili ai represiunii care spun explicit şi textual “îmi pare rău pentru ce am făcut”! Evident că se integrează în context şi spun că erau atât de îndoctrinaţi, încât nici nu-şi puneau problema că ar face un lucru rău, că nici măcar nu judecau (ceea ce e trebuie că e adevărat), dar există totuşi acea căinţă explicită - “ar fi trebuit să mă gândesc că fac ceva rău...”, care-i face pe jumătate iertaţi.
Este, dacă nu un unicat, măcar o raritate pentru care documentarul ar merita distribuit în toate ţările care au cunoscut regimuri totalitare şi-n care procesul de recuperare şi rememorare nu s-a terminat. Şi poate că astfel găsim şi explicaţia de ce asiaticii sunt mai sinceri decât europenii.
P.S. Îi mulţumesc doamnei Iulia Hossu-Longin pentru documentarea acordată.