Corectitudine politică - Caravana cinematografică

În Caravana cinematografică, ecranizarea lui Titus Muntean după nuvela lui Ioan Groşan, un tînăr activist (Dorian Boguţă) soseşte într-un sat izolat din România anului 1959, aducîndu-le sătenilor un film de propagandă. Sau, cu alte cuvinte, nişte "lumină" cu care să "smulgem din întuneric masele populare". E sîmbătă şi "masele" sînt plecate pînă în oraşul de peste rîu: nu e aproape nimeni să primească "lumina". Încet-încet se strîng autorităţile: preşedintele Sfatului Popular (Mircea Diaconu), tînăra bibliotecară (Iulia Lumânare) şi două tipuri arhicunoscute din farse - învăţătorul pompos (Nicolae Urs) şi plutonierul supraponderal (Cristian Szekeres). Tot de farsă ţin şi complicaţiile care urmează: camionul cu "lumina" e împins într-un şanţ de vacile satului; pelicula se udă şi e pusă la uscat deasupra unui cazan în care se fierbe ţuică. În general, nimeni nu împărtăşeşte - şi nici măcar nu prea face eforturi să mimeze - zelul activistului. Atitudinea sătenilor pendulează între "care-i treaba cu comuniştii ăştia?" şi "las', că pînă la urmă tot pleacă ei". Povestea se termină, într-adevăr, cu plecarea activistului, dar şi cu prevestirea sosirii altora: ultima replică din film şi din nuvelă, rostită de unul dintre sătenii care s-au aşezat uşuraţi la un joc de cărţi, este: "Roşu.". În nuvelă (care a fost publicată în 1985), acest final avea o ambiguitate strategică: cine voia putea să-l ia drept un final "pe linie" (sătenii nu vor mai fi lăsaţi multă vreme în inerţia lor) şi cine voia putea să-l ia drept un final sumbru (ei vor fi distruşi). Ambiguitatea nemaifiind o necesitate strategică, Muntean e liber să aducă la zi anticomunismul nuvelei. Adică să-l îngroaşe.

În nuvelă, activistul pleacă învins: nu numai că n-a reuşit să "ridice nivelul" sătenilor, dar s-a mai şi pierdut în faţa bibliotecarei atunci cînd a invitat-o să plece cu el; a lăsat-o să vadă lipsa de experienţă lumească din spatele lozincilor lui, iar ea l-a refuzat. Dar, acolo, înfrîngerea lui are o anumită demnitate. Muntean nu i-o lasă: îl face să se umilească mult mai rău - să-şi bage mîna în pantaloni în timpul proiecţiei, cu ochii pe ceafa bibliotecarei, astfel încît ea să întoarcă privirea spre el şi să se umple de dezgust. Cu alte cuvinte, ştim noi cum erau "idealiştii" ăştia comunişti: nişte onanişti, dom'le, nu erau în stare să se stăpînească nici măcar în public. Şi demascarea asta nu e de-ajuns pentru a mulţumi "corectitudinea politică" anticomunistă a lui Muntean; ea trebuie dusă şi mai departe - activistul trebuie să ajungă la ieşirea din sat, unde să-şi dea seama că, ce puii lui, el de fapt are puterea de a face ce vrea, drept care să se întoarcă şi s-o violeze pe bibliotecară. E o secvenţă urîtă conceptual, şi nu din cauză că ar fi filmată fără bun-gust (e filmată cum trebuie: într-un singur cadru - nici el lungit - şi de la o anumită distanţă), nici din cauză că ar fi neplauzibilă psihologic (e plauzibilă, deşi calitatea intelectuală a observaţiei e mediocră: băiatul timid care dă de putere, devenind un violator, e un loc comun), ci pentru că e clar că Muntean crede că abia aşa, prin intervenţia asta (şi prin altele mai mici, dar de acelaşi tip), povestea lui Groşan devine onestă şi adevărată. Parcă am fi din nou la începutul anilor '90, cînd minciuna comunistă era combătută prin secvenţe de viol. De fapt, violată e în primul rînd delicateţea demonstrată de Groşan în nuvelă.

Ştiu că Muntean îşi dorea de mulţi ani să filmeze Caravana..., dar din filmul lui nu înţeleg de ce. Probabil că îi place - deşi n-o consideră suficient de anticomunistă -, dar ce anume îi place în ea? Cum îl stimulează ca artist de cinema? Ce caută în ea? Nu văd căutări în acest film, văd doar o concepţie destul de statică şi de academică despre clasicismul cinematografic. Dacă anticomunismul lui Muntean e rudimentar, nici simţul lui artistic - literar, cinematografic - nu e foarte dinamic. Pare să fi plănuit bine repetiţiile şi filmările. În general, obţine de la actori exact nuanţele pe care le dorea. Dar în nici un moment nu încearcă să facă ceva ambiţios în mizanscenă, sau pe sunet, sau pe montaj.

În secvenţa în care activistul e invitat la masă în casa învăţătorului şi toată lumea se îmbată, el alternează cadre "de doi" cu activistul şi bibliotecara (care flirtează) şi cadre "cu ceilalţi" (care cîntă, spun prostii etc.); numai că, atunci cînd îi vedem pe cei doi, nu continuăm să-i auzim ca lumea şi pe ceilalţi (doar cîte o frîntură de cîntec), deci nu există un flux sonor continuu al petrecerii (în nuvelă, Groşan creează aşa ceva, renunţînd la alineate şi la separarea dialogului de descriere) şi fiecare replică iese în relief ca replică (adică ceva artificial - scris şi învăţat pe dinafară). Dacă intervenţiile lui Muntean în textul nuvelei lasă să se vadă ceva din personalitatea lui (nu numai anticomunismul, ci şi un anumit cinism cu privire la natura-umană-în-general: ţăranii lui sînt mai răi decît ai lui Groşan - încep să se toarne unii pe alţii), deciziile lui regizorale nu lasă să se vadă nimic.