Text bun, film prost - Caravana cinematografică

Caravana cinematografică a lui Ioan Groşan face parte din acea categorie de opere literare care par mult mai uşor de adaptat pentru cinema decȃt sunt de fapt. E aproape ȋn totalitate filmabilă: umorul autorului e anecdotic, deci ar trebui - teoretic - să poată fi ecranizat fără mari bătăi de cap; diferenţele ȋntre personaje sar ȋn ochi; satul ȋn care se petrec ȋntȃmplările e descris cu mai multă atenţie decȃt oricare dintre protagonişti. La o primă vedere, textul e gata să fie ȋmpărţit ȋn secvenţe şi cadre. Numai că e o primă impresie greşită.

Povestirea e uşor de vizualizat tocmai pentru că inventariază lucruri pe care le-am mai văzut undeva; imaginile pe care le evocă nu au nimic specific, nu aduc nimic ȋn plus situaţiilor şi dialogurilor. Nu trebuie să vedem satul aproape pustiu, activistul tȃnăr care ȋncă ȋşi mai ia ȋn serios misiunea, masa la care stă chircit ȋntre sătenii care vor să ȋl ȋmbete - ştim deja cum arată. Ȋn adaptarea după Caravana cinematografică, scrisă şi regizată de Titus Muntean, imaginea e pleonastică.

Inevitabil, ritmul filmului e mai lent decȃt ritmul prozei. Scriitura lui Ioan Groşan trece cu viteză de la descrieri umoristice la anecdote, de la ironiile la adresa ideologiei comuniste la stinghereala unui flăcău care ȋncearcă să seducă o fată. Calitatea principală a textului e concizia, iar concizia se pierde cȃnd o ȋntȃmplare povestită ȋn cinci propoziţii se transformă ȋntr-o secvenţă de cinci minute; rămȃne o porţiune seacă de film ȋn care personajele  - multe şi schematice - aşteaptă cuminţi să-şi rostească replica, iar spectatorii aşteaptă să audă poanta.

Filmul nu e mai mult decȃt ȋnlănţuirea unor astfel de porţiuni. Nu e nici la fel de proteic ca opera literară: textul ȋmblȃnzeşte ironia, transformȃndu-se de fiecare dată cȃnd aduce ȋn  prim-plan cȃte un personaj, dar regia lui Titus Muntean nu se abate de la cadrul lung, compus migălos, care obiectivizează şi egalizează toate fragmentele. Relatarea detaşată, lipsită de spirit ludic, e, probabil, cel mai puţin adecvat fel de a spune o poveste care extrage din fiecare personaj cea mai stȃnjenitoare trăsătură; distanţarea transformă tipologia ȋn caricatură.

S-ar părea că Titus Muntean n-a făcut nici un efort să găsească un stil cinematografic echivalent, să rescrie şi să filmeze ȋntr-un fel anume. Dacă textul relatează cu precizie un episod haotic, filmul pare doar dezlȃnat. Ȋi lipsesc imaginile grăitoare, asupra cărora ar putea zăbovi (ca acelea care abundă ȋn cinematografia cehă pre-revoluţionară), sau ȋi lipseşte refuzul programatic de a zăbovi asupra unei imagini (opţiune stilistică adoptată şi perfecţionată de maeştri ca Jean Renoir şi Robert Altman).

Acestea fiind zise, nu cred că toate defectele filmului se trag dintr-o problemă de transformare a literaturii ȋn cinema. Stȃngăciile de adaptare ar putea scuza ȋntrucȃtva atmosfera rarefiată şi personajele schematice, dar nu explică scenele groteşti - glumiţe cu efect imediat - pe care scenaristul-regizor le inserează ȋn film; nu le-ar putea explica decȃt neȋncrederea ȋn spectatori (gȃndul că asta vrea să vadă publicul ȋntr-un film cu comunişti) sau superioritatea faţă de protagonişti - mentalitate nu tocmai onorabilă pentru un artist.

Textul lui Ioan Groşan ȋi portretizează cu cinism, e adevărat, dar nu le neagă umanitatea; filmul nu le dă ocazia să fie altcumva decȃt rizibili. După ce realizarea primului său film, Examen (2003), a fost mai complicată decȃt se aştepta să fie, Titus Muntean a hotărȃt să nu mai facă niciun film, niciodată; mi-e greu să-mi dau seama de ce a fost Caravana cinematografică opera care l-a convins să se răzgȃndească. Proza scurtă care stă la baza filmului e o relatare subversivă a modului ȋn care firescul vieţii ȋi ţine piept controlului comunist, ȋn timp ce majoritatea scenelor din Caravana cinematografică a lui Titus Muntean sunt groteşti; regizorul nu prea lasă loc pentru firesc sau pentru viaţă.