Scrisori din Lisabona (8)

Carissima,

am fost într-o excursie de o zi up north...

Nu mai ştiu dacă tu ai fost la Lisabona (parcă ţin minte că da), dar ştiu că eu nu mai fusesem la nord de Lisabona - decît cînd plecam cu trenul spre San Sebastian şi deci vedeam peisaje rapide.

De astă dată, am fost cu autocarul - c-o "Cityrama", o firmă care scoate şi hărţi. "Cityrama" ni l-a oferit şi pe domnu' Abilio, ghidul călătoriei noastre; dom Abilio este inenarabil... dar eu o să încerc să ţi-l descriu, pentru că a fost un amor.

Mă rog, la-nceput a fost un omor: imaginează-ţi un moşulică la vreo 70-şi de ani, micuţ (ca toţi portughezii), cu un aer bonom de administrator de bloc (administrator de bloc din Portugalia, că ăia din România numai bonomi nu sînt!). După ce, odată instalaţi în autocar, ne-a numărat de vreo două ori - că tot se-ncurca în numărătoare -, a ieşit că sîntem 42 (eu eram ultimul, că n-am mai găsit loc decît în spatele autocarului; din fericire n-am avut rău de maşină, cum mă aşteptam). Şi am pornit la drum...

Mai întîi, cu aceeaşi voce plină de antren şi voie bună, ne-a zis - prin microfon - că pe şoferul nostru îl cheamă Pinto, iar pe el - deci - Abilio. Apoi ne-a somat să nu vorbim "în timp ce vorbeşte ghidul", pentru că îl disturbă şi nu se poate concentra: a zis chestia asta de trei ori, întîi în portugheză, apoi în engleză şi în fine în germană. Avea să facă acelaşi lucru cu toate informaţiile pe care ni le-a dat, nonstop, pe toată durata călătoriei de la Lisabona şi pînă la Obidos (cam o oră), şi apoi mai departe - Alcobaça, Nazaré, Batalha şi Fatima; deci cam opt ore, cu totul... "Informaţiile" nu erau - aşa cum am crezut/sperat, iniţial - lucruri minimale legate de locurile pe care le vom vizita, nu! Erau lecţii de istorie în toată regula, cu date precise, numele + numerele tuturor suveranilor de care aducea vorba (şi cred că a adus vorba despre toţi), importanţa acelui eveniment pentru istoria Portugaliei şi în general, pentru Istoria Umanităţii. Aceste poveşti - bubuite în microfon cu o voce mereu energică şi încheiate, invariabil, cu un mic rîs nervos, hehe - erau ceva gen "teatru radiofonic", în sensul că dom Abilio nu se dădea în lături să "dramatizeze" anumite episoade, să joace mai multe personaje şi să imite voci şi zgomote pentru impresia artistică. Erau momente cînd dom Abilio striga, de-a dreptul, precum nuştiuce rege cerînd să i se deschidă uşa nuştiucărui castel; altele, în care glasul lui se făcea tînguitor ca al unui rapsod popular sau ricana, mefistofelic, pentru a sublinia vreo Ironie a Istoriei. Ce este cert e că nimeni nu putea, necum dormi, dar măcar aţipi - unii doar se prefăceau, crezînd că dacă ţin ochii închişi li se închid automat şi urechile.

Evident, n-am scăpat de fioroasa-poveste-a-regelui-Pedro-şi-a-lui-Ines-de-Castro, care în germană (eine tragödische Geschichte) sună încă şi mai cumplit. N-am scăpat de ideea - reluată şi repetată de nenumărate ori, în diverse contexte - cu "Portugalia, ţară mică, dar cu suflet mare": dom Abilio s-a dovedit un patriot (mic la stat, mare la sfat) cum nu se poate mai insistent. Ideea despre istorie a lui dom Abilio era că tot ce s-a întîmplat, s-a întîmplat 1. întru gloria veşnică a Portugaliei (stat independent cu cîţiva ani înaintea Spaniei, a nu se uita!), şi 2. pentru ca noi, generaţiile de astăzi, să tragem învăţăminte din ce s-a întîmplat. De exemplu: s-a dus regele Sebastian (un tinerel necopt la minte) să cucerească Marocul? Eh, praful s-a ales de el şi de armata lui, pilda acestei peripeţii fiind: Occidentalii să nu atace Arabii căci fi-vor învinşi! - vezi Irakul, Afganistanul etc.

Uneori, îl simţeam cum trişează: ideea că, întors din America, primul lucru pe care-a ţinut să-l facă Cristofor Columb a fost să-şi prezinte omagiile regelui Portugaliei (înaintea reginei Spaniei care l-a trimis acolo) e o gogomănie geografică pentru că, oricum, drumul dinspre Atlantic spre Spania trece prin Portugalia... De asemenea, ideea că descoperirea Americii s-ar datora tot portughezilor, pentru că ei le-ar fi zis lui Columb & Vespucci "s-o ia spre vest" - pentru ca estul să rămînă al portughezilor...

Prima oprire, la Obidos (sătuc ca în Grecia, cu ziduri albe şi mulţi copii), a fost mai puţin "de ţigară" & de vizitat aşezarea, cît de aerisit mintea după Istoria după Abilio.

A urmat Alcobaça (orăşel veramente încîntător, în care mi-ar fi plăcut să stau cîteva zile) cu faimoasa sa biserică (fără vitralii!) "în stil gotic timpuriu" şi cu faimoasele morminte ale faimoşilor Pedro & Ines - prilej, pentru dom Abilio, de a scoate din mînecă încă o pildă (casnică, de astă dată): bine-bine, Pedro a iubit-o pînă la demenţă (şi crimă) pe Ines (doamna de onoare a reginei Constança) şi cei doi s-au contopit şi după moarte (din amanţi devenind soţi), dar la biata Constança (soţia "de drept" carevasăzică), moartă de inimă rea, se mai gîndeşte cineva?? Eh, aşa se scrie istoria, hehehe!

La Nazaré (pe malul oceanului: soare şi vînt) doar am luat prînzul, iar dom Abilio a stat la o masă separată cu dl Pinto (şoferul), aşa că am fost cruţaţi de comentarii... Istoria (chiar şi istoria mică) s-a dezlănţuit însă cu şi mai mare forţă după masă, cînd dom Abilio ne-a spus - chicotind - că locuitorii din Nazaré erau pescari, dar că - după ce aşezarea a devenit super-turistică - nu mai pescuiesc peşti, ci... turişti (= traducere în engleză şi germană cu triplu rîs la final).

După Nazaré am mai bifat biserica din Batalha ("stilul gotic flamboaiant" - sau, în cuvintele lui dom Abilio, "Westminster Abbey din Portugalia", hehe) şi, în fine, Fatima (de unde toată lumea din autocar şi-a cumpărat mici kitschuri religioase şi unde am aflat cine a fost Jacinta Marto = numele străzii pe care stau). Cînd am reurcat în autocar, braziliencele de lîngă mine l-au întrebat pe dom Abilio dacă a fost ghid toată viaţa; cu un gest al mîinii ce vroia să spună "Eh, ghid!", dom Abilio le-a lămurit că a fost "profesor, traducător..." - dar "ca profesor stai tot timpul la catedră, în timp ce ca ghid te mişti tot timpul, nu? Hehe". La care brazilianca mai corpolentă a comentat, dînd din cap în timp ce dom Abilio se-ntorcea în partea din faţă a autocarului, renumărînd: "Păi da, se vede că e un om cult..."

Adevărul e că dom Abilio a devenit extrem de simpatic, pe finele călătoriei. După a nuştiucîta numărătoare, a conchis că sîntem toţi - "tutti frutti" -, aşa că "tutti frutti" a rămas expresia-fetiş a grupului, strigat la unison de toată lumea, într-o veselie, în timp ce dl Pinto pornea autocarul.

O mică dramă se petrecea, în tot acest timp, chiar lîngă mine: un tînăr cuplu de italieni, Francesca & Giuseppe - ea, însărcinată în şapte luni (detaliu aflat graţie curiozităţii insaţiabile a braziliencei mai corpolente). Imediat după Nazaré, cei doi - care la-nceputul călătoriei erau unul într-altul ca nişte love birds - stăteau tot unul lîngă celălalt, dar el nu-nceta să-i spună diverse lucruri neplăcute, cu o insistenţă iritantă, în timp ce ea nu scotea o vorbă, retrasă spre margine: body language-ul lor spunea tot... La Batalha am pozat-o stînd singură, absentă şi melancolică, iar la Fatima i-am pierdut din vedere. Pe drumul de întoarcere, de la un moment dat, el a tot încercat să-i intre în voie: o apuca pe după umeri (ea se retrăgea înspre geam - schimbaseră locurile), o săruta, o giugiulea - în timp ce ea, cum scăpa din braţele lui, se-ntorcea din nou spre geam şi continua să-l fixeze cu aceeaşi privire absentă. Andrei Pleşu a scris, recent, un articol despre iubire în Dilema; Francesca & Giuseppe mi s-a părut că refac, în cele cîteva ore cît i-am avut sub ochi, întreg ciclul (finalmente amar) al oricărei iubiri: mai întîi tandreţea, apoi violenţa, apoi indiferenţa.

I-am "abandonat" (au coborît, la Lisabona, înaintea mea) dar i-am urmărit cu privirea, o bucată de drum - mergeau tăcuţi, departe unul de altul, de-al lungul autocarului care avansa încet în trafic - şi mă gîndeam cu tristeţe la soarta lor: erau deja străini, deşi un copil urma să li se nască. Ce faci atunci cînd iubirea se duce - gonită de violenţă - poate de violenţa iubirii înseşi - şi "trebuie" să rămîi cu cel pe care l-ai iubit? Te faci că uiţi, că nu există nicio rană, că "totul trece"? Iubirea ca o rană purulentă peste care tot pui cîrpe, tifoane... Şi ajungi la finiş înfăşat în straturi peste straturi de cîrpe, ca o mumie - ca şi cînd ai spune: Uite, vedeţi? Am iubit, deci am suferit: grosimea cîrpelor arată adîncimea suferinţelor...

De aia zic: slavă cerului, dragă Dana, că am depăşit vîrsta îndrăgostirilor!:)
Baci

P.S.: În primele poze e Lisabona-în-febra-fotbalului, iar în ultimele poze sînt eu, încercînd să mă prind în acelaşi cadru cu "faimoasa" bazilică din Fatima... Probabil că, agnostic fiind, nu se putea - aşa că am "tras o dublă".