Stil - Les herbes folles

Les herbes folles, ultimul film de Alain Resnais, merită văzut măcar pentru fascinaţia sa vizuală. Vorbeşte acum un om care a strâmbat din nas la Coeurs, întrebându-se de ce a câştigat Leul de Argint pentru regie la Veneţia, deşi alţii l-au atenţionat că o întrebare la fel de valabilă este de ce a câştigat doar pentru regie. Cu Les herbes folles, Resnais a fost premiat (de data aceasta la Cannes) pentru întreaga carieră - premiu ce ar trebui să-l facă deja să simtă giulgiul. Dar de ce? Resnais a pierdut, probabil, o parte din aerul mistic pe care îl insufla în filmele sale de acum jumătate de secol, L'année dernière à Marienbad şi Hiroshima, mon amour (filmate în alb-negru) sau "greutatea" temelor abordate (fragilitatea memoriei, relaţia dintre amintire şi conştiinţă, graniţa dintre aparenţă şi realitate). Îmi lipseşte o bună bucată din filmografia sa, deci nu aş putea spune când anume a optat pentru a filma color scenariile sale de ficţiune (eu am văzut Providence la Cinemateca Română într-o generoasă copie alb-negru, un exerciţiu, bănuiesc, la fel de frustrant precum a vedea Apocalypse Now în alb-negru) însă, de când s-a întâmplat asta, parcă ar fi renăscut.

Pe Resnais l-am perceput mereu ca pe un tip cerebral, un hipnotist, un iluzionist, o minte precisă şi avangardistă. Unii au spus că de multe ori a ajuns la forme de poezie, dar eu îl văd prea precis, prea focusat pentru aşa ceva. Pasionat de pictură, a realizat câteva documentare scurte despre Picasso, Van Gogh, Gauguin, Goya. Perspectiva din care abordează el arta plastică în imaginea filmelor sale este, în acelaşi timp, a unui admirator, a unui provocator şi a unui artist în sine care se exprima prin ea. Dar este tot o latură a filmografiei sale abordată cerebral. Culorile transmit stări vagi şi integrează perfect decorul în feeling-ul scenei dramatice; este o simbioză între structura narativă şi formă prea bine gândită, prea precisă pentru poezie (aici mă refer în principal la Les herbes folles). Dacă aici ajunge Resnais (la poezie), atunci ajunge prin manipularea abilă a acestui mic univers până la scântei de senzualitate, şi mai puţin prin sensibilitatea formei sau prin abstracţii. Un artist mai sensibil din punctul acesta de vedere îl consider pe Tim Burton în Edward Scissorhands - acolo, era vorba despre dragoste pentru basm, contopire cu o estetică opulentă (mai ales în cromatică) pe care o derivă din el. Burton (deşi un exemplu destul de unlikely care să sprijine ideea de sensibilitate artistică) nu căuta să transmită nişte stări, ci avea un scop imprecis - pur şi simplu aşa vizualiza el scena, prin prisma unei anumite sensibilităţi faţă de basm (una mai lugubră, mai natural-întunecată). Dimpotrivă, Resnais tocmai aceste stări vagi le caută, ele sunt obiectul în sine al esteticii pe care o practică, acea simbioză despre care vorbeam. Tocmai scopul în sine de a provoca o stare implică (după mine, cel puţin) uz de raţiune şi precizie în exprimare şi cunoaşterea sensibilităţii altora, mai puţin propria sensibilitate.

La Les herbes folles, te frapează în primul rând cromatica. Diferenţele între culori sunt clare, Resnais rareori le estompează, aşa cum fac majoritatea regizorilor. În momentul în care cele două personaje principale se întâlnesc, neoane roşii, verzi şi albastre se disting individual în background. Deseori, el apelează tocmai la neoane electrizante - roşii, verzi - deci culori ce sar în ochi uşor. Roşul şi diferitele sale nuanţe inundă scena aproape neîntrerupt şi camera de filmat (mânuită impecabil de Eric Gautier) le observă cu voluptate. Grena, vişiniu, mov (adică roşu şi albastru), maro roşcat (adică, din câte ţin minte, roşu şi negru) şi orange (adică roşu şi galben) apar sistematic în interioare şi mai ales cele ale casei personajului jucat de Dussollier, dar alternează cumva: în singurătatea sa, când se gândeşte dacă să o sune sau nu pe femeia căreia i-a găsit portofelul pe jos şi de care s-a îndrăgostit aproape autist (Sabine Azéma), predomină maro-vişiniu. Atunci când e chestionat de poliţie, în mod aproape sufocant, la el acasă, maro-ul capătă nuanţe orange. Sabine Azéma, la rândul ei, are părul roşu-foc iar în câteva scene (în care arată cel mai atrăgător) este îmbrăcată în negru. Cromatica e năucitoare şi poate deveni obsedantă. Roşul folosit de Resnais nu prea are nimic în comun cu felul în care îl folosea Hitchcock, spre exemplu (şi, mai târziu, Almodovar), care scotea din el ceva violent, ameninţător, claustrofobic şi devenea ulterior un fetiş (vezi Vertigo). Aş zice că are mai multe în comun cu Jacques Demy şi al său Palm d'Or-izat Les Parapluies de Cherbourg. O ţineţi minte pe Deneuve îmbrăcată în albastru şi ţinând deasupra capului o umbrelă roşie? Priviţi atunci cum roşul se amestecă cu albastrul în Les herbes folles: casa lui Dussollier (cărămiziu cu geamuri vopsite în albastru), în emblema poliţiei pariziene (în aceeaşi scenă), în hainele pe care le poartă la un moment dat Dussollier, pe avionul pilotat de Azéma, pe un butoi din garajul în care acesta e parcat ş.a.m.d. Acest delir cromatic mă duce cu gândul la o fidelitate faţă de Rive Gauche şi estetica promovată atunci de Demy. Iar aparatul din mâinile lui Gautier face nişte mişcări fluide, graţioase. Priviţi, de exemplu, scena în care Azéma face câţiva paşi prin casa ei, glisează un paravan şi iese din nou de după el într-o altă rochie: momentul în care se schimbă este sărit, însă fără să fie sesizabilă vreo tăietură de montaj; totul curge fluid. Pare cumva şi un exerciţiu impresionist.

Întrebarea este, desigur, cât de organic se întrepătrunde această estetică opulentă cu povestea în sine? Pe scurt, este vorba despre un bătrân introvertit, căsătorit, cu copii, care găseşte într-o parcare portofelul unei femei cu părul roşcat, pentru care face o pasiune la graniţa cu patologicul: îi scrie scrisori, îi dă telefoane, iar atunci când se simte respins, îi găureşte cauciucurile de la maşină. Resnais dezvoltă această atracţie concentrându-se pe latura ei patologică şi pe "politica sentimentelor", nu pe emoţia primară, imediată pe care ar emana-o o astfel de "dragoste": el nu ştie cum să intre în dialog cu ea, el se dezvăluie treptat faţă de ea, ea îl respinge cu un amestec de dezgust şi spaimă (acel amestec pe care mulţi îl simt când primesc ceva ce nu pot împărtăşi), el are răbufniri de mânie ce curg dintr-un orgoliu rănit, el o "ostracizează", ea se răzgândeşte, el o re-primeşte, ea are un act final de "eliberare" (ea este o femeie liberă) în timpul unui exerciţiu cu un avion. "Drama", în felul în care este ea concepută rămâne înăbuşită emoţional, în marginile analizei (din nou, Resnais se dovedeşte un cerebral). Chiar şi aşa, această analiză nu mi s-a părut că ar dovedi naturaleţe şi profundă observaţie umană. Totul pare un joc abstract, pe ecran, al ideilor, sentimentelor, culorilor, stărilor emoţionale. Vocea auctorială (din off) punctează asemenea stări ale personajelor şi comentează impersonal unele evenimente, dar impresia ei "auctorială" se estompează atunci când tinde să se suprapună cu gândurile fugitive ale personajelor (precum e realizat momentul în care Dussollier găseşte acel portofel şi examinează faţa ei din acte). Este acest delir (unul abstract) al stărilor şi al comportamentelor susţinut de delirul (unul reţinut) al formei? Mie mi s-a părut că da: culorile susţin deseori stările de spirit ale personajelor (ca acel moment al interogatoriului), atmosfera generală este una închegată, dar destul de rece, muzica are inflexiuni insidioase şi modulaţii stranii (Mark Snow a extras o serie de pasaje din coloana sonoră a Dosarelor X - fanii serialului sigur le vor recunoaşte).

Revenind - Les herbes folles merită văzut pentru că este unul din cele mai frumoase filme ale lui Resnais, unul din cele mai somptuoase. Merită văzut pentru că este un exemplu unic de cineast ajuns la o vârstă de aproape 90 de ani care rămâne atât de conştient de propria artă şi de posibilităţile ei. Este un cineast matur, dar neîmbătrânit, care a spus tot ce avea de spus despre "temele grele" şi s-a refugiat într-un spaţiu intim, însă coerent şi fascinant.