De-aş fi o buruiană, păpădie aş vrea să fiu - Les herbes folles / Ierburi sălbatice

Cineva din familia mea, nu mi-amintesc exact dacă mama, avea o vorbă. Şi spun avea, pentru că a folosit-o numai cât eu şi sora mea am fost copile. Spunea, cu dojană şi a ţinere de minte: Nu creşteţi în viaţa asta ca o buruiană. Poate suna banal, nici noi nu prea băgam de seamă atenţionările prăpăstioase, şi, bine, cumva n-am crescut. Dar după ce am văzut filmul lui Alain Resnais, mi-am dat seamă că e mai complicat decât pare.
 
S-a întâmplat ca la Les herbes folles / Ierburi sălbatice să merg cu un necunoscut, care, pe deasupra, mai era şi mare cinefil şi presimţea că filmul e minunat. Şi s-a întâmplat ca înainte de a intra în sală nişte vechi cunoştinţe să îmi spună că este o aberaţie de film, deşi Gorzo scrisese în 24FUN că e deosebit. În plus de asta, văzusem un singur film de-al lui Resnais şi îmi frânsese inima cu totul şi din cauza lui visasem că cineva avea să îmi spună cândva Tu n'as rien vu à Hiroshima, mon amour. Dar trecuseră mulţi ani de atunci şi câteodată timpul ucide talentul şi visele.
 
Cu acest bagaj emoţional, iată-mă în sală. Un film atipic, da. Un film ca o replică de viaţă sau cu frânturi de gând şi crâmpeie de idei, care câteodată îţi rămân pe buze şi în începuturi de gesturi. Nişte oameni trecuţi de prima tinereţe caută ce căutăm noi la 20 de ani - iubirea aia cuprinsă de şiroaie de aventură; încearcă să fugă de vieţile singure din suflet care îi aşteaptă acasă. Ierburile sălbatice crescute de Resnais pot fi noi peste ceva mai mulţi ani.
 
De neînţeles gestul lui Georges, un domn bine, cu o soţie care la prima vedere îi pare fiică, o casă bine pusă la punct, copii şi nepoţi, de a deveni obsedat de imaginea unei femei căreia îi găseşte portofelul. Incomplet explicată viaţa sa, pe care ne chinuim să o citim din indicii aruncate ici şi colo. Ciudată dorinţa femeii cu cel mai roşu păr şi mâini pricepute, de stomatoloagă-aviatoare, de a deveni obsedată de cel obsedat de ea, tocmai când acesta nu îi mai arată niciun interes. Sau nu.
 
Suntem flori printre prieteni, ierburi cultivate, ştim ce trebuie să spunem, să facem şi cum să reacţionăm. Cu timpul, ne sălbăticim în relaţii, devenim buruieni agasante, ne prindem de tot ce creşte semeţ, pentru a avea impresia că trăim din nou ca florile, ca cei de care ne încolăcim. Georges şi Marguerite sunt ierburi sălbatice, regăsite prin împrejurări ciudate care pot fi numite generic destin. Se prind unul de altul, ca lianele şi scaiul, tocmai pentru a mai simţi ceva şi a avea sentimentul că pe ultima bucată din viaţa lor nu ţin doar de umbră.
 
Concluzia ar fi că n-am crescut ca buruienile, cum ne atenţiona mama, poate, dar cel mai probabil vom deveni peste câţiva ani. În cu totul alt sens, evident. Şi de va fi să fie aşa, de-aş fi o buruiană, păpădie aş vrea să fiu. Copiii le iubesc.