O dragoste fără Hiroshima - Les herbes folles

Alain Resnais e un idealist. Unul care îşi transformă percepţiile vizuale în funcţie de fluxul stărilor interioare. Obsesia lui pentru detaliu nu vine ca urmare a unei necesităţi de perfecţiune: personajul pe care l-a ales să interpreteze rolul dificil din Les herbes folles este un pensionar bogat care chiar crede că lucrurile se pot întîmpla în funcţie de ceea ce el vizualizează cu ochii minţii. Lumea e un vis, spunea Schopenhauer, şi după el o întreagă corhotă de filosofi. Adevărata faţă a lucrurilor ţi se arată dacă ştii s-o priveşti, iar Georges Palet (André Dussollier) face asta cu obstinaţie. El pare să ne spună:"Ştiu că sînt un pensionar care pare nebun, că am obsesii care pot deveni chiar periculoase, dar nimic din toate astea nu mă pot împiedica să mă îndrăgostesc şi să recunosc asta, chiar cu preţul de a deveni ridicol".
 
Un bărbat care îşi iubeşte soţia, care are copii şi nepoţi, se poate îndrăgosti nebuneşte şi de altă persoană - lucrurile astea ni le comunică regizorul, cu o naturaleţe desăvîrşită. Atunci cînd găseşte geanta lui Marguerite (Sabine Azéma) într-o parcare, şi după ce îi vede pozele şi permisul de aviator (Georges fiind şi el pasionat de aviaţie), îi scrie în fiecare seară, reinventîndu-şi, aşa cum spune el, destinul, pe măsură ce literele se aştern pe hîrtie. Marguerite nu-i răspunde, deşi citeşte scrisorile. Această femeie-fetiş înţelege că lucrurile sînt foarte serioase atunci cînd Georges îi sparge cauciucurile de la maşină, cu scopul de a-i zgîlţîi indiferenţa. Acest bărbat este stăpînit de extreme, trece de la încordare şi furie la un calm zdrobitor în doar cîteva secunde, dînd impresia că e cu adevărat transformat şi în interior. Am asociat această idee cu vopseaua albastră pe care el o aplică liniştit, în timp ce poliţiştii îl aşteptau la poartă. Georges e contrariat de faptul că Marguerite a făcut o plîngere împotriva lui, pentru că ea era un obiect abstract în mintea lui, iar visul nu-l putea trăda. Într-adevăr, această burlacă cu părul roşu alunecă tot mai mult pe firul imaginaţiei considerînd că viaţa ei e anostă şi chinuitoare fără el.
 
Trăsătura principală a filmului stă în renunţarea la lucrurile pe care le socotim normale. Normal pentru regizor este s-o pună pe soţia lui Georges să-i zîmbească rivalei sale şi s-o invite în casă ca pe o prietenă. Normal este ca Georges s-o sărute pe prietena lui Marguerite, fără să se cutremure pămîntul din cauza asta. O asemenea înţelegere este rară în cinema şi Alain Resnais ţine să exploateze pînă la capăt capacitatea omenească de a jongla cu aceste stări. Tot acest amalgam de încordare şi înţelegere e întărit în scena finală cînd Marguerite îi plimbă pe cei doi soţi cu avionul. E şi prima dată cînd soţia iese din statura ei amabilă şi se crispează - momentul cînd aparatul se clatină - şi Georges apare ridicol (cel puţin pentru noi, spectatorii) cu fermoarul de la pantaloni deschis iar Marguerite zîmbeşte. Este o ironie? Nu. Limitele umane sînt testate prin prisma ridicolului. Nu poţi să fii ridicol în ochii cuiva care te iubeşte. Nu poţi trăda pînă la capăt, în ochii cuiva care te iubeşte. Despărţirea sufletească de o persoană pe care o iubeşti cu adevărat este imposibilă, ne spune regizorul. Deşi eşti foarte tentat să aluneci în contrariu, să spui că Resnais dizolvă noţiunea de iubire ca s-o recompună în stări de atracţie-respingere.
 
N-am citit romanul lui Christian Gailly ca să-mi pot da seama cum a adaptat regizorul scenariul. Oricum, acest triunghi amoros m-a trimis cu gîndul la Cutia neagră, romanul lui Amos Oz. Scriitorul israelian descrie o tulburătoare poveste de dragoste si sacrificiu care se întîmplă între trei oameni:o femeie are grijă de fostul soţ care este grav bolnav şi îi explică acest lucru actualului soţ care acceptă situaţia. Citind, te doare sufletul, dar nu acelaşi lucru îl simţi cînd vezi filmul lui Resnais, pentru că regizorul a optat pentru varianta mai senină, fără dramatism, un fel de a spune că aceste lucruri se pot întîmpla pur şi simplu, fără motive tragice care să le susţină.
 
Iată şi un fragment din Cutia neagră: "Am să-l rog pe Boaz să construiască un pat larg din scînduri şi să facă şi o saltea din iarbă de mare. Vom rămîne treji ascultînd cu ochii deschişi în întuneric. Ploaia va bate în geam. Vîntul va trece prin coroanele copacilor. Vuietul îndepărtat al tunetelor se va îndrepta spre munţii de la răsărit în lătratul cîinilor. Dacă va geme, şi corpul muribundului va fi scuturat uşor de un tremur înfrigurat, tu şi cu mine ne vom strînge lîngă el de o parte şi de alta pînă se va încălzi între noi. Cînd ai să mă doreşti, am să mă lipesc de tine şi îi vom simţi mîngîierea degetelor pe spate. Sau tu ai să te lipeşti de el, iar eu am să vă mîngîi pe amîndoi. Aşa cum ai visat întotdeauna: să te simţi unit şi cu el şi cu mine. Să te uneşti prin mine cu el, şi prin el cu mine. Să nu fim toţi trei decît unul. Şi atunci de afară din întuneric prin crăpăturile oblonului vor pătrunde vîntul şi ploaia, marea, norii, stelele, ca să ne acopere în linişte pe toţi trei. Iar dimineaţă fiul şi fiica mea vor ieşi cu un coş de răchită în mînă să caute ridichi în grădină. Nu fi trist."
 
Nu mi s-a părut ironică nici coloana sonoră din X Files, deşi la un moment dat mă întrebam ce rost are în acest film romantic. Ideea era aceea, cred, că fiinţa umană e încă un mister şi nu e necesar să cotrobăim după fiinţe după alte planete: e destul să privim în noi înşine cu luciditate ca să facem noi descoperiri. Ne ajută şi titlul filmului, ierburile sălbatice care răzbat prin crăpăturile asfaltului, dar trebuie să-ţi apleci privirea asupra lor ca să le vezi. Alain Resnais a creat un spaţiu liniştit şi ordonat, străzile şi casa în care locuieşte par desenate de un artist cu un simţ acut al rigorii - şi peste toate străluceşte un soare vesel şi blînd, liniştitor. Aici se detaşează omul cu pasiunea lui, cu neliniştea, cu încordarea, cu nebunia. O altă dragoste, fără Hiroshima.