Primele imagini din ultimul film al lui Alain Resnais, Les Herbes folles ne arată smocuri de iarbă de un verde isteric care îşi fac loc prin crăpăturile asfaltului. Probabil că cineastul le-a vrut o metaforă a amorului nebun ce înfloreşte în cele mai stranii şi mai ostile împrejurări. Eu am văzut aceste fire de iarbă ca reprezentând acele pelicule rare, care reuşeşc, ca prin miracol, să facă o breşă în entertainmentul de vară, anost, blockbusterizat (Independenţa Film se dovedeşte a fi unul dintre distribuitorii cei mai fertili în oferte europene şi non-mainstream).
Pofta de joc, neschimbată
Resnais e mai vechi ca filmul sonor (88 de ani) şi nu mai trebuie să mai dovedească nimic nimănui - a intrat deja în legendă, chiar şi numai pentru documentarul istoric despre Holocaust, Nuit et Brouillard, sau pentru clasicele Hiroshima Mon Amour sau L'année dernière à Marienbad. Şi, totuşi, această ultimă peliculă stranie şi, din nou, inclasabilă ne convinge că tinereţea spiritului şi pofta ludică i-au rămas nediminuate. Ca şi alte trip-uri vizuale recente ale maestrului, se priveşte cu o mirare şi o intrigare crescânde şi, de la un punct, cu ameţeală.
L'Amour fou
Într-un decor îmbibat în culori aprinse şi în muzici jazz-emfatice, un meet cute e pus la cale. Grizonantul şi anxiosul George (André Dussollier) găseşte un portofel roşu care îi aparţine excentricei Marguerite Muir (Sabine Azéma), dentist de zi, pilot de weekend şi purtătoarea unei caschete explodate de păr roşu.
George începe să aibă fantasme cu strania femeie ce i-a fost oferită de şansă. Dar nu suntem într-un romcom, pentru că bărbatul locuieşte într‑un castel suburban, alături de o soţie infinit de graţioasă şi de răbdătoare. Această pasiune subită, obsesivă, conduce la o serie de situaţii comice şi ciudate, uneori chiar violente (dar, nu, nu suntem nici într-un thriller de tipul Fatal Attraction). E George nebun sau înnebunit de dragoste? E Marguerite terifiată de el, excitată sau ambele? Nu ne rămâne decât să speculăm până ne ia cu vertij, pentru că, aşa cum se întâmplă în majoritatea operelor lui Resnais, nu există doar o intepretare. Singura certitudine e absenţa realităţii concrete. Adaptare după un roman de Christian Gailly, Les Herbes folles e anarhic şi mereu pregătit s-o ia în direcţii neobişnuite, din ce în ce mai aiuritoare.
De la un punct, filmul începe să se dizolve în propria-i bizarerie şi incoerenţă, iar personajele lui Emanuelle Devos şi Mathieu Amalric par a fi plantate pentru că a devenit obligatoriu ca actorii să apară în orice film franţuzesc de autor. Dar asta nu înseamnă că pelicula, efervescentă ca o şampanie de soi, nu e un cadou vizual de la un punct la altul.
Nimic nu e de explicat, dar multe sunt de savurat, mai ales tehnicile elegante ale autorului, de la pastişele după comediile sofisticate sau burleşti, la alternările între farsă şi melodramă, de la ralantiurile languroase şi grosplanurile exagerate, la citatele literare şi influenţele suprarealiste.