Glumeţ - Les herbes folles

Prezentat la Cannes în 2009 unde a obţinut Premiul Special al Juriului, Les herbes folles e ultimul film al regizorului Alain Resnais, cunoscut mai ales pentru Hiroshima mon amour (1959) şi L'année dernière à Marienbad (1961), adică unul din bătrânii Noului Val Francez. La propriu - a împlinit de curând 88 de ani. Deşi neîndoielnic un mare regizor, Resnais a regizat frecvent - adică mai tot timpul - filme scrise de alţii. Pare secundar că de-a lungul atâtor filme a preferat să colaboreze cu scriitori, precum Jean Cayrol, Alain Robbe-Grillet sau Marguerite Duras, adaptând sau preluând lucrările lor, decât să-şi scrie propriile scenarii. După cum singur declară, "n-are impresia că e ceva din el în propriile filme", străduindu-se să pună în scenă cât mai bine, dar neimplicându-se în naraţiune sau în dezvoltarea intrigii. E un fapt care, măcar la o primă vedere, îl desparte de ambiţia autorului, de râvna artistului complet.

Les herbes folles e şi el o astfel de adaptare - după romanul Incidentul de Christian Gailly - în care Resnais are ocazia să-şi manifeste deplin gustul pentru ambiguitate, dar şi umorul, într-o poveste de dragoste am zice mai degrabă stranie. Unei doamne cu părul roşu, Marguerite Muir (Sabine Azéma), plecată la cumpărături de pantofi, i se fură geanta - o vedem cum pluteşte într-un ralanti aproape coregrafic. Este incidentul, în niciun fel semnificativ, dar care suscită, în film, tot restul peripeţiilor. Portofelul e găsit de un domn, George Palet (André Dussollier), care e suficient de intrigat de chipul ei - trist în cartea de identitate, surâzător în permisul de aviator - cât să-l mobilizeze sufleteşte, să-l antreneze interior chiar dinainte s-o cunoască. Ni se spune, din off, că asta e ce aşteptase toată viaţa: "să poată, în sfârşit, să nu se mai gândească la nimic. Asta aştepta de la ea. Pentru că, gândindu-se la ea, era ca şi cum nu s-ar gândi la nimic".

Că George nu e chiar un individ obişnuit, ne prindem relativ repede. Puţini bărbaţi s-ar codi atât până să telefoneze femeii care i-a impresionat. De altfel, după mai multe încercări neduse la capăt - survenite după şi mai multe exersări ale textului cu sine însuşi - renunţă, alegând să lase portofelul la poliţie. Dar asta nu e tot. Mai aflăm că are şi o soţie - o soţie care, nu doar că îi trece cu vederea interesul pentru Marguerite, dar îl mai şi încurajează, inexplicabil, cu acelaşi tip de resemnare cu care ne obişnuim de regulă cu sforăitul partenerului. Dacă anumite apucături le-am putea pune pe seama unei sfieli native, metehne pe care un spectator mai puţin dispus la concesii le-ar numi bine-mersi ciudăţenii, constatăm că asupra lui planează şi suspiciuni mai grave: la poliţie, se teme o clipă că ar putea fi recunoscut de către poliţist: "Ce fac? Îl omor?" La fel de imprevizibilă e şi reacţia lui din parcare când două domnişoare trec pe lângă el. Observând felul în care uneia dintre ele i se zăreşte slipul negru pe sub pantalonii albi, îi auzim, din off, consternarea: "Nimic nu e mai impardonabil decât prostul gust!". Vocea naratorului îi completează prompt şirul gândurilor: "Dintr-odată îi veni s-o atingă. Apoi, dintr-una într-alta, îi veni s-o sugrume. În fine, să-i facă felul... Acum! Şi celeilalte!"

De cealaltă parte, Marguerite nu e nici ea cea mai comună apariţie. În pofida reticenţei iniţiale, ajunge repede să-şi dorească să-l revadă. Cu părul ei roşu, cu apartamentul plin de neoane colorate şi covoare cu model în cercuri concentrice, cu Smartul ei galben şi pasiunea pentru avioane, Marguerite pare mânată de impulsuri la fel de inexplicabile, de convulsii la fel de neliniştitoare ca cele care îl împiedică pe George să treacă drept un individ normal. Sunt amândoi nişte ierburi sălbatice, prea libere, prea dornice de înălţimi, pentru a nu irumpe în cele mai imprevizibile feluri şi locuri. Asta face ca rezolvarea filmului, pe cât de comică şi de nebunească în adevărul ei, să surprindă mai puţin decât parcursul lor de până atunci - unul către celălalt - la fel de enigmatic şi de absurd în toate manifestările lui.

Dar nu doar personajele îşi urmează pornirile iraţionale, ci şi Resnais. Un şuvoi de inconştient pare să irige toate aspectele de viziune ale filmului, toate elementele care compun privirea asupra personajelor. Suntem poftiţi să-i contemplăm imaginarul prin intermediul unei camere care filmează frecvent de sus, rotindu-se ori apropiindu-se în mişcări lente - o instanţă superioară, flotantă, preocupată parcă mai degrabă să survoleze decât să observe. Alteori, însă, aceeaşi privire alege să focalizeze compulsiv pe chipurile celor doi poliţişti, atunci când, de exemplu, îl vizitează pe George acasă. Ce putem înţelege până la urmă din observaţia asta? Ce poate să spună despre un om - şi în definitiv de ce ne interesează - faptul că e mai preocupat de baletul camerei cu care filmează decât de ce anume surprinde cu ea? Ei bine, aici se manifestă, o dată mai mult, caracterul personal al lui Resnais, expresia autorului din el. Întrucât modul în care priveşte corespunde, a priori, inconştientului lui, asta are şansa să ne spună ceva despre el, despre sinele lui mai profund. Când George se întoarce s-o privească pe Marguerite, după ce Josepha (Emmanuelle Devos), prietena şi colega ei de muncă, îi cere să n-o mai urmărească, privirea lui o zgâlţâie la propriu, dezechilibrând-o de pe scaunul pe care stă. Aşa înţelege Resnais să transpună vizual faptul că George o săgetează cu privirea. E un fel de realism, adică un mijloc de a sonda psihicul unui om, sub rezerva că aceste alegeri vizuale nu sunt doar giumbuşlucuri menite să seducă sau să intrige. Tentaţia de prestidigitator, de magician gata oricând să scoată un iepure din joben, există la toţi regizorii, iar filmul lui Resnais pare şi el plin de astfel de ghiduşii. Pentru a trece de la un cadru la altul, foloseşte un racord de pe un cer albastru pe un tablou înfăţişând un cer albastru. În drum spre aerodrom, vedem cum chipul lui Marguerite, aflată la volan, se preschimbă, interpunându-i-se pe faţă casca de aviator. George şi soţia lui locuiesc pe Rue du gué (gué = veche interjecţie exprimând bucuria). Iar la un moment dat pe ecran apare un carton cu un citat din Flaubert: "N'importe, nous serons bien aimé".

Numai că toate glumiţele astea nu sunt nişte fleacuri menite să mai înflorească niţel peisajul, ci semne, autoironice, prin care autorul relativizează aşa-zisa realitate a filmului. Les herbes folles este şi un film despre cinema şi despre capacitatea lui de manipulare, iar Resnais pare să ne prevină, cu un zâmbet poznaş, că cinematograful se ocupă, între altele, şi cu asta.