Un Alain Resnais verde crud la 87 de ani - Les herbes folles

Cel mai recent film al veteranului cineast francez Alain Resnais, prezentat în 2009 la Cannes, e o combinaţie eterică şi colorată de genuri, fidelă "nesiguranţei şi echivocului" din romanul inspirator semnat de Christian Gailly. O tragi-comedie absurdă despre neputinţa de a ne cunoaşte şi înţelege. O declaraţie de dragoste adusă cinemaului, trădând un cineast tânăr, în ciuda celor aproape nouă decenii de viaţă.

Nu ar fi existat o mai bună ilustrare grafică a acestui text decât superbul afiş al filmului, realizat de autorul francez de benzi desenate Blutch, alias Christian Hincker. Acesta mărturisea că n-a dorit decât să evoce gustul pentru mister al lui Alain Resnais. Iar filmul pe care îl vedem în România din 25 iunie 2010 e misterios cât cuprinde. Atât de misterios încât unii spectatori nu-şi vor da seama dacă le place sau nu.

Unul dintre cele mai frumoase complimente - şi mai adevărate, i-a venit de la criticul francez Jacques Mandelbaum, care scria anul trecut în Le Monde: "Trebuie spus cu infinit tact şi cu infinită circumspecţie că acest film, al cărui geniu constă în a sta cu un picior în copilărie şi cu celălalt în mormânt, seamănă unui adio de o eleganţă nebună, de o seninătate bulversantă".

Referindu-se la mecanismul receptării sale, Peter Bradshaw folosea în cronica sa din The Guardian expresivi termeni tehnici: filmul "are un sens al umorului la care trebuie să fii conectat în cel mai delicat mod cu putinţă. Dacă radioul tău e închis, nu vei primi niciun semnal. Trebuie să recunosc că pe largi porţiuni n-am recepţionat decât paraziţi. Alteori şi-a făcut apariţia muzica singulară a lui Resnais".

Ce "zugrăveşte" Alain Resnais în acest film cu un titlu la fel de superb ca afişul (les herbes folles definind acele plante care cresc abundent în locuri unde n-ar trebui să crească)? Doamna cu capul roşcat ca o flacără de chibrit, pe numele ei Marguerite Muir (Sabine Azéma), este o femeie celibatară şi independentă care îşi câştigă existenţa ca medic stomatolog, dar care e în timpul liber un pasionat aviator. Într-o zi, ieşind la cumpărături, geanta ei este furată (o vedem zburând efectiv şi cu încetinitorul prin aer).

Un domn ceva mai în vârstă (cel cu capul numai plante din afiş) îi găseşte portofelul. El este Georges Palet (André Dussolier), un bărbat însurat şi cu copii, dar şi fără slujbă. Când vede poza femeii din buletin, dar mai ales când îi descoperă brevetul de pilot, fandacsia-i gata. Iubitor şi el al zborului, încă din copilărie, dar eşuat într-o existenţă burgheză, el o compară pe dentista-pilot cu Hélène Boucher (una dintre cele mai cunoscute aviatoare franceze, moartă de tânără, în 1934, într-un accident aviatic), construind o întreagă lume şi o întreagă obsesie în jurul acestei femei pe care va ajunge chiar s-o hărţuiască.

"Hărţuiască" poate nu e termenul corect, pentru că "nesiguranţa şi echivocul" pe care Alain Resnais le-a apreciat în romanul lui Christian Gailly din care s-a inspirat (şi care se intitula, de fapt, Incidentul) ne împiedică să ne dăm seama cu precizie dacă Georges Palet e îndrăgostit nebuneşte de Marguerite Muir sau dacă e nebun de legat. Acest "flou" permanent constituie farmecul filmului. Ori îl iei aşa cum e şi-l accepţi ca ingredient - şi în poveste, şi în estetică -, ori adio şi-un praz verde. Pe cât de aerate sunt mişcările acestui vag, pe atât de categorice reacţiile pe care le provoacă filmul.

Cineastul se bucură să ne deruteze şi prin comentariul din off (citit de Edouard Baer), atât de diferit de morga şi aerul atoatecunoscător cu care ne-au obişnuit comentariile din off ale altor filme. De fapt, nici nu ne lămureşte cui îi aparţine această voce.

La conferinţa de presă, anul trecut la Cannes (unde a primit Premiul Excepţional al celei de-a 62-a ediţii), Alain Resnais spunea că "toţi ne privim, ne cântărim şi ne judecăm fără să reuşim vreodată să ne cunoaştem adevăratele motivaţii, pulsiuni sau trecutul nostru." Felul în care el construieşte acest film (al cărui scenariu l-a scris împreună cu alţi doi colegi, dar fără Christian Gailly) e un omagiu adus principiului nedeterminării care ne guvernează destinele. Suntem supuşi unor forţe imprevizibile pe care nu le cunoaştem - avem măcar această scuză pentru reacţiile noastre de atâtea ori iraţionale.

Că Marguerite e oripilată sau interesată de bovaricul Georges e iarăşi greu de spus, dar această nesiguranţă face ca filmul să fie şi mai atrăgător. Ca şi zborul uşor al avionului pilotat de Marguerite, filmul pluteşte peste muzica lui Mark Snow (mai volatilă decât cea din X Files), urcând şi coborând ca o pană aflată la discreţia unui vânt cald. Chiar şi cei care vor spune că filmul e o prostioară vor remarca vitalitatea cineastului care acum 50 de ani făcea Hiroshima mon amour, iar azi încă se bucură ca un copil de existenţa acestei jucării care e cinematograful.

Salutând din nou inconştientul şi cinematograful ca modalitate de redare (ordonare) a fluxului conştiinţei, Alain Resnais face un film nu doar complet liber de orice restricţie sau convenţie, dar şi unul complet inocent. El aparţine cazurilor fericite ale celor care descoperă la senectute libertatea supremă.

Les herbes folles / Flori sălbatice
Regia Alain Resnais
Cu: Sabine Azéma, André Dussolier, Anne Consigny, Emmanuelle Devos, Mathieu Amalric, Sara Forestier, Edouard Baer (comentariu din off)