Să nu fim romantici - Gomorra

Să ne amintim întrebarea aceea din joacă: "Tu ce crezi că ai fost în altă viaţă?". Răspunsul vine instantaneu: pirat sau prinţ. La fel de bine s-ar fi putut răspunde: mafiot. După Gomorra nimeni n-o să mai vrea să fi fost mafiot.

Gomorra, senzaţia festivalului, e un film care parcă nu începe. Aşezat în fotoliul tău de spectator cuminte, pregătit mental pentru cele trei ore şi ceva de film, entuziasmat de subiect, aştepţi să se întâmple ceva.

Primele zece minute sunt de acomodare cu camera, care fuge, nu urmăreşte centrul unei scene, nu se concentrează pe subiecte, îţi dă dureri de cap, alunecă spre detalii. Detalii care dau senzaţia de real: casele sunt murdare, sărăcia este deranjantă, familiile mari.

Filmul prezintă viaţa ascunsă a mafiei din Italia, cu poveşti întretăiate, cu familii cu probleme, atât financiare, cât şi de structură. Mulţi tineri aleg să facă parte din clan pentru a putea să câştige bani, dar şi pentru a avea un statut. Căci, până la urmă, mafia are "un nume puternic".

Şocant este faptul că nu există un alt viitor mai bun pentru un copil care nu are bani şi nu are planuri mari. Intrat în societatea aceasta unde nu există reguli şi limite în afară de "Eşti cu noi sau împotriva noastră", tânărul ajunge să facă lucruri care îi depăşeau imaginaţia. Pentru Mafie, trebuie să fii altcineva, un om nou şi care nu are trecut, nu ţine partea nimănui, nu are altă familie.

O problemă a filmului este că nu se apropie de nici una din cele cinci poveşti, nici nu le analizează destul de adânc. Când pare că ajungi să înţelegi mai mult despre personaje, se întrerupe şi se trece la următoarea poveste. Unde o iei de la capăt cu întrebările: cine e personajul? Care era povestea lui?

Nu există eroi, nici victimelor nu li se poate ridica statuie. Căci aici fiecare încearcă să trăiască, să reziste, să păcălească pe altcineva ca să mai treacă cu bine o zi.

Regizorul Matteo Garrone nu construieşte personaje puternice. E un alt mod de a privi, de la distanţă, fără nici o şansă de a empatiza cu cineva. S-a dus epoca Scarface, care a atras după ea un val de admiratori, de imitatori, de fani. Poate dintr-o tradiţie care deja ne obişnuise cu tipologia mafiotului dur, dar care îşi iubeşte familia şi are câteva reguli pe care nu le încalcă, trecem la ceva care nu permite identificarea şi admirarea.

Avem, în schimb, un mafiot care se hotărăşte să scape de doi puşti propunându-le o afacere care nu există. Aceştia, atraşi în capcană, sunt ucişi, apoi luaţi pe sus într-o remorcă. Tinerii au o problemă cu violenţa: dau peste o comoară de arme, iar plăcerea lor e să tragă şi să-şi imagineze cum or să-i omoare "pe ceilalţi". Imaginile cu ei la marginea oraşului, trăgând în aer şi imaginându-se eroi, devin caraghioase: nişte vise ale unor puşti teribilişti, care nu ştiu ce înseamnă o armă.

Copiii din film sunt ca un pumn primit în stomac, după care nu poţi să respiri. În alt episod, un mafiot trebuie să scape de deşeuri şi, din cauză că angajaţii săi s-au lovit, aduce din oraş câţiva puşti care, ca pe terenul de joacă, îşi aleg camioanele, cer perne pe care să şi le pună sub fund şi... au pornit. Pare un joc, dar între timp sunt dirijaţi de un mafiot. Întrebarea se strecoară stresant: Ce viitor au băieţii? Tot în minunata familie a mafiei? Testul ca să fii bărbat este acela de a încasa un glonţ în piept, în timp ce ai vestă de protecţie. Un ritual care te îngheaţă. E vorba doar de frică. Dacă te mişti în timp ce aştepţi să auzi arma descărcându-se, eşti mort. Dacă nu - după şoc te ridici şi eşti bărbat.

Regizorul adoptă o estetică minimalistă, ce interzice identificarea. E şi normal, în acest caz, ca autorul, Roberto Saviono, să fie în vizorul Mafiei şi sub protecţia Poliţiei. Nimic din ceea ce construieşte nu elogiază mafia, nu o pune într-o lumină plăcută pentru cei de afară, care ar putea să creadă că a fi mafiot e ceva... romantic.

Un alt personaj  se ocupă cu designul vestimentar, şi când un asiatic îi propune să lucreze pentru ei, noaptea, ca să câştige alţi bani, el acceptă. Dar asta înseamnă a-şi trăda şeful şi prietenul. Însă ce poate să fie mai plăcut decât să ajungi într-o fabrică de asiatici, dornici de muncă, şi unde ţi se spune Maestre? Ca un fel de recunoaştere târzie, designerul se simte flatat să dea sfaturi, să corecteze, toate sub privirile oblice ale asiaticilor dornici de treabă.

Problema dominantă rămân banii. Căci frica celor care lucrează în mafie e zilnică şi dependenţa de alţii copleşitoare. Un mafiot nu poate să iasă la pensie, el va fi mereu capul unei familii, sau un pilon oarecare într-un clan. O să fie văzut ca responsabil pentru moartea unor oameni, responsabil pentru tinerii din organizaţie, responsabil pentru cei în care are încredere.

O nouă poveste este a  unui copil care vrea să intre în banda mafioţilor ce fac trafic de droguri. Drept test, trebuie să-şi atragă în cursă o prietenă care va fi omorâtă, în timp ce el va pleca fără ca măcar să-şi întoarcă privirea. Copilul e deja bărbat.

Filmul ar fi trebuit să se-ncheie aici, este şi punctul maxim de tensiune. Dar regizorul ţine să ne arate tot, fiecare poveste care se termină rău, alte arme, alţi morţi, alţi şefi, alte accidente. Mergea de serial, dar şi seriale au mai fost... Aştept un film despre piraţi care să fie la fel de realist cum e Gomorra cu mafioţii ei.

Gomorra, 2008, Italia
regia: Matteo Garrone
cu: Salvatore Abruzzese, Simone Sacchettino, Salvatore Ruocco, Vincenzo Fabricino, Vincenzo Altamura, Italo Renda, Gianfelice Imparato.