Hoţii de suflete - Gomorra

Cei care vor să vadă ce înseamnă Mafia cu adevărat (adică nu The Godfather ş.cl), să se ducă să vadă Gomorra, filmul-şoc al lui Matteo Garrone după romanul-manifest al tînărului Roberto Saviano.

Saviano trăieşte, de cînd a apărut cartea, sub protecţia poliţiei, ascuns de mîna lungă a legii de mîna scurtă şi înarmată cu pistol a Camorrei napolitane (despre care e vorba în roman). Iar filmul lui Garrone - care surprinde cîteva poveşti dintr-o carte mult mai stufoasă, scenarizată chiar de Saviano - foloseşte oameni de-ai locului nu doar drept figuranţi, ci chiar în cîteva dintre rolurile principale. "Oameni de-ai locului", asta însemnînd chiar mafioţi; este cazul celor doi tineri din film, Ciro şi Marco, ce poartă acelaşi nume şi-n realitate şi care au fost arestaţi - după terminarea filmului - pentru legături cu Camorra... Viaţa bate Filmul? Se poate. Dar şi filmul răzbună viaţa.

În comparaţie cu Gomorra, celelalte filme despre mafie - făcute la Hollywood - par produse chiar de mafioţi: au aura aceea de grandoare, mister şi spectacol, fascinante, care transformă crima organizată într-un Mit nemuritor. Or, poate că mafiile sînt nemuritoare (cel puţin, în Italia), dar nu sînt deloc mituri: filmul lui Garrone reuşeşte să dea jos glanţul şi să privească realitatea de la faţa locului fără menajamente şi fără compromisuri, demonstrînd că mafia se hrăneşte din "bunăvoinţa" (sau indiferenţa) tuturor. Este o reţea de laşităţi şi complicităţi, de relaţii şi compensaţii (materiale). Cele cinci poveşti ale filmului sînt precum cinci cercuri ale Infernului - cu diferenţa că cei care le populează nu sînt "monştri" fără şansă de mîntuire, ci oameni obişnuiţi, familişti, buni vecini etc., care se duc duminica la biserică.

Gomorra nu este "reportaj jurnalistic", cum s-a spus; este artă (cinema) care se îmbracă în haine de ziar pentru a se topi într-o realitate devenită subiect de ştiri. Dar inteligenţa şi pasiunea cu care dezvăluie adevărul uman din spatele "ştirii de ziar" sînt din aceeaşi plămadă cu ale celor mai bune filme neorealiste... Doar empatia lipseşte, căci lumea e mult mai cinică azi decît cu o jumătate de secol în urmă. E un fel de Hoţii de biciclete din perspectiva bicicletelor.