Camorra văzută din interior - Gomorra

Prima secvenţă din Gomorra pare să anunţe un film de acţiune cu urmăriri, împuşcături şi efecte speciale: cîţiva bărbaţi sînt ucişi în stil mafiot (cu un glonţ în cap) în timp ce se bronzau într-un solarium. Ceea ce urmează este însă cu totul altceva: cinci poveşti paralele ale unor oameni din Napoli, un oraş în care legea o face Camorra, cea mai crudă dintre organizaţiile criminale italiene. Franco (interpretat de Toni Servillo, cel mai bun actor european la European Film Awards pentru acest rol) face afaceri cu deşeuri toxice - evident, sub controlul Camorrei; Don Ciro (Gianfelice Imparato) este un "submarin": are sarcina de a distribui, discret, bani familiilor capilor mafioţi aflaţi în închisoare şi sfîrşeşte în mijlocul conflictului dintre clanuri; Totò, un puşti de 13 ani (interpretat de Salvatore Abbruzzese), vrea să intre într-o bandă a traficanţilor de droguri şi, după cîteva teste de curaj, este primit; Marco şi Ciro (interpretaţi de Marco Macor şi Ciro Petrone, doi tineri arestaţi ulterior pentru legături cu Camorra - deci cît se poate de autentici!) vor să lucreze pe cont propriu, fură arme de la un clan şi sfîrşesc ciuruiţi de gloanţe şi îngropaţi cu buldozerul în nisipul plajei; în fine, Pasquale (Salvatore Cantalupo), un croitor de haute couture la o firmă controlată de mafioţi, îi învaţă tainele meseriei, noaptea, pe concurenţii chinezi, care sfîrşesc într-o ambuscadă, iar el e nevoit să fugă din localitate.

Filmul lui Matteo Garrone este o excelentă transpunere a cărţii lui Roberto Saviano (Gomorra. O călătorie în imperiul economic şi în visul de dominaţie al Camorrei), care a vîndut în Italia peste un milion de exemplare şi a fost tradusă în 33 de ţări (inclusiv în România, la Editura Univers).

Cine nu ştie mare lucru despre Napoli & Camorra ori n-a citit cartea lui Roberto Saviano s-ar putea să aibă impresia că aceste poveşti sînt deja văzute în alte filme cu mafioţi. Dar filmul lui Matteo Garrone (Marele Premiu al Juriului, Cannes, 2008, cinci premii ale Academiei Europene de Film, 2008) nu povesteşte, pur şi simplu, cîteva destine tipice pentru o lume controlată de crima organizată, din care autorităţile ori poliţia sînt ca şi absente.

Filmul descrie, aproape rece, combinînd tehnicile ficţiunii cu un soi de documentar, lumea însăşi, cu aerul ei fatal căruia pare că nimeni nu i se poate sustrage. Jucat în mare parte de neprofesionişti (oameni de-ai locului, precum în filmele neorealiste de odinioară), Gomorra este interesant mai ales prin personajele de fundal: oameni amărîţi, pentru care viaţa nu poate fi trăită altfel decît în interiorul Camorrei (sau măcar acceptînd-o şi închizînd ochii). Aceasta este, de fapt, întreaga lume din Napoli, Caserta şi alte oraşe din Campania: o lume pentru care cuvîntul arrangiarsi ("a se descurca") este fundamental, o lume obişnuită cu violenţa, cu tăcerea, cu teama, visînd să iasă din mizerie prin cine ştie ce minune care nu se întrevede, o lume care se construieşte în jurul Camorrei. Camorra dă de lucru oamenilor în întreprinderile pe care le controlează, Camorra te ajută, dacă n-ai cu ce-ţi plăti datoriile, Camorra îţi bagă în cap de tînăr că nu poţi trăi în afara ei - după care te subjugă total, iar dacă te opui, te elimină rapid. Asta e ceea ce se vede în primul rînd în filmul lui Matteo Garrone. "Sinteza" acestei lumi este exprimată cel mai bine de unul dintre locurile de filmare: "Le Vele", un ansamblu de locuit din cartierul Scampia, inspirat de les unités d'habitation ale lui Le Corbusier, în care sute de familii ar fi trebuit - conform intenţiei arhitectului Franz di Salvo - să formeze o comunitate. În fapt, imobilul e urît şi degradat, iar locuitorii se supraveghează unii pe alţii, ajungînd un fel de prizonieri: nu doar ai propriei condiţii sociale, dar şi ai privirilor bănuitoare, ai tăcerilor cu subînţeles, ai agresivităţii permanente. Matteo Garrone însuşi spunea că, în timpul filmărilor, echipa era tot timpul supravegheată.

Gomorra este un film extraordinar pentru că evită toate clişeele filmelor "cu mafioţi", deşi include tot ce am mai văzut pînă acum în astfel de pelicule (şantaje, extorcări, execuţii sumare, răfuieli între clanuri, boşi aroganţi şi cruzi etc.). Aceasta este însă doar suprafaţa faptelor, schema pe care avem impresia că o cunoaştem. Dar filmul lui Matteo Garrone nu e despre aşa ceva, ci despre pînza ţesută neîntrerupt, de organizaţiile criminale, din destinele oamenilor. Este o viziune din interior asupra Camorrei, în dimensiunea ei socială şi umană. Cele cinci poveşti, perfect construite şi montate, capătă sens deplin doar dacă ştim să privim şi personajele secundare, fojgăiala umană din fundal, fizionomiile abrutizate ale cîtorva mafioţi "episodici", elementele "scenografice" (precum vila neterminată a lui Walter Schiavone - autentică! - în care se întîlnesc membrii clanurilor) şi dacă ştim să ascultăm muzicalitatea (cînd brutală, cînd plîngăcioasă) a dialectului napoletan. Toate acestea alcătuiesc o tensiune unică, nemaîntîlnită în filmele cu şi despre Mafia.

Filmul Gomorra (regia: Matteo Garrone) a deschis Festivalul Filmului European, 2009, organizat de Institutul Cultural Român, în perioada 7-31 mai 2009, la Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Iaşi.