Ultima victorie - Toronto International Film Festival

Ultima victorie e unul din acele filme care vorbesc pentru ele însele. Filmul - un documentar despre il Palio (legendara cursa de cai anuală din Sienna) - urmăreşte agonia şi extazul (şi iar agonia şi iar extazul şi tot aşa...) cartierului Civetta, care n-a mai cîştigat cursa de 24 de ani.

Dacă, la fel ca şi pe mine, nu vă interesează să urmăriţi cai alergînd în cerc, o să răsuflaţi uşuraţi, ca şi mine, să aflaţi că John Appel, realizatorul acestui documentar, se concentrează mai mult pe pregătiri decît pe cursa în sine care are loc piaţa centrală a Siennei şi care durează oricum doar 80 de secunde...

Filmul urmăreşte evenimentele prin ochii unei "secţiuni demografice reprezentative" pentru Civetta: un bătrîn de 92 de ani - care nu suportă pe nimeni în preajma sa cînd urmăreşte cursa la televizor şi care nu-şi doreşte decît să mai vadă o ultimă victorie ca să moară liniştit, grăjdarul "oficial" - un puşti care se ia mult prea în serios şi pentru care cîştigarea cursei nu se compară cu nici un alt... climax, o văduvă lăcrimoasă -călcătoreasa steagurilor cartierului, "căpitanul" - un tip cu ochi alunecoşi care face "pacturi de neagresiune" cu alte cartiere şi le ţine civettanilor discursuri zornăitoare. De fapt, cuvîntul "bani" se menţionează de mai multe ori în cursul filmului, dar Appel refuză să elucideze misterul corupţiei care pare a învălui acest eveniment. Regizorul e mult mai interesat de pasiunea nestăvilită a civettanilor obişnuiţi, de isteria de masă iscată de acest eveniment, de fanatismul care amestecă laolaltă ritualuri creştine şi superstiţii tribale (la botez, micuţii civettani sînt înfăşuraţi într-o eşarfă în culorile cartierului - negru şi un vişiniu aproape rapidist), de spiritul de dăruire şi solidaritate demne de o cauză mai nobilă.

Appel stăpîneşte arta (rară) de a găsi proporţia de aur: imagini superbe cu străzi medievale în lumina zorilor sau cîmpuri de o frumuseţe magică se întrepătrund firesc cu prim-planuri de figuri schimonosite de încordare, deznădejde sau supremă bucurie. Toate aceste manifestări par a fi la început de neînţeles pentru publicul neavizat, dar încetul cu încetul tensiunea creşte, ritmul se înteţeşte şi în cele din urmă sîngele fierbinte italian topeşte brînza bună olandeză, iar busculada iscată în jurul calului cîştigător îl dărîmă pe unul dintre cameramanii din imediata apropiere.

Dramatismul e sporit de faptul că jocheii şi caii sînt alocaţi cartierelor prin tragere la sorţi cu doar patru zile înainte de cursă, ceea ce face ca rezultatul să ţină în mare măsură de şansă. Cursa? O mulţime isterică, o cavalcadă haotică, faimă instantanee pentru jocheul victorios şi petrecere pînă-n zori în cartierul cu pricina. Şi tot aşa de 720 de ani încoace...

La un nivel secund, Ultima victorie reflectă aspecte esenţiale ale societăţii italiene: tradiţiile, religia, politica şi dragostea sa pentru sport. Bine, bine, şi cine cîştigă pîn' la urmă?! Ia uite, se dă startul!... Forza Civetta!!!

(Toronto, 12 septembrie 2004)