10 on Ten - Toronto International Film Festival 2004

"Everything profound loves masks. The most
profound things even have a hatred for images and allegories...
Every profound mind needs a mask; even more, around every
profound mind a mask is continuously growing, thanks to the
constant falseness, that is, the shallow interpretation of every
word, every step, every sign of life he gives."
(Friedrich Nietzsche, Beyond Good and Evil)
Sâmbătă 19 septembrie, ora 9 dimineaţa, am avut şansa să asist la lecţia de cinema a domnulu Abbas Kiarostami, intitulată 10 on Ten (sau Zece vorbe despre filmul Zece).

Filmat cu 2 camere digitale fixe, cu actori non-profesionişti, locat într-o maşină, fără scenariu, Ten prezintă dialoguri între o şoferiţă, interpretată de fermecătoarea Mania Akbari, femeie recent divorţată (o culme a scandalului în Iran) şi diverşi pasageri: fiul (un mic tiran stăpân deja pe armele dominaţiei masculine), sora, o bătrână şi o prostituată, tot atâtea oglinzi asupra condiţiei femeii într-o teocraţie islamică liberală.

10 on Ten e un prilej de a-l vedea şi auzi exclusiv pe Kiarostami, la volanul "eternului" său Jeep, urmând traseul deluros din Taste of Cherry, prezentându-şi, cu pasiune şi rigoare, principiile estetice, un neo-realism minimalist cu influenţe orientale. "Ceea ce e profund trebuie să poarte o mască", spune în două rânduri Kiarostami, citându-l pe Nietzche. E sarcina cineastului să ridice această mască şi să dezvăluie adevărurile profunde. Atunci când o face cu dragoste şi sinceritate, nu are nevoie de tot arsenalul producţiei de filme moderne, care nu face decât să inhibe comunicarea acestor adevăruri. Nu are nevoie nici de scenariu, căci cine poate să producă dialoguri mai autentice decât persoanele alese să devină personaje. Doar trei pagini schiţând ideea filmului, nici aceea definitivă. Pretexte si subiecte se vor găsi din abundenţă la tot pasul.

Filmul trebuie să se construiască din interacţiunea dintre realizator, actori şi spectator, acesta din urmă fiind invitat să propună propria interpretare.

"Filmul hollywoodian american e mai periculos chiar decât puterea militară americană... El subjugă spectatorul prin toate mijloacele, îl deprivă în ultimă instanţă de propria sa personalitate şi de şansa sa creativă... Dacă vreţi să faceţi filme de succes, faceţi filme după reţeta americană. E garantată", declară cu obidă Kiarostami, acest contribuitor subtil la "axa răului".

Scena ultimă din film poartă marca geniului său: opreşte maşina şi ne invită să admirăm peisajul în loc de "moaca sa urâtă" (ceea ce nu-i deloc adevărat, are o fizionomie solidă, plină de căldură). Suntem treziţi însă din reverie de un sunet inconfundabil, "şoferul deşertându-şi udul", după care, îndată ce se încheie la pantaloni, ne recită off-camera un haiku sugerat de pomul care se întâmplă, probabil, să fie în cadru. Camera se apleacă apoi către mijlocul drumului, unde descoperă, tot întâmplător, o grupare de furnici asudând întru transportul hranei zilnice.

Ca şi celelalte filme ale lui Kiarostami, Ten şi 10 on Ten au împărţit din nou criticii în două grupuri antagonice. Sunt cei care-l aclamă ca pe cel mai mare regizor în viată, îl acoperă de premii la Cannes şi Veneţia, şi cei care-l denigrează, prestigioşi critici - precum Roger Ebert - care susţin că filmele sale sunt plicticoase, că nu au poveste şi că publicul larg nu va urma niciodată astfel de "experimente" artistice.

Probabil că publicul larg, ca şi o parte a criticii, va aprecia întotdeauna mai mult muzica melodioasă, pictura figurativă sau filmul "cu poveste".

Când n-ai bani însă să faci filme, estetica minimalistă se potriveşte de minune. Abbas Kiarostami şi la noi Cristi Puiu, de exemplu, o dovedesc cu prisosinţă.

(Toronto, 21 septembrie 2004)