Cel rău, cel vorbăreţ şi cel urât: Shrek 2

(***1/2 / *****)

Nu e greu să-ţi dai seama cam cum au lucrat producătorii lui Shrek 2 în toată vâltoarea lor comercială: au luat un model (Meet the parents) şi l-au adaptat. Aşadar, dacă sunteţi dornici să vedeţi cam cum se descurcă acel căpcăun simpatic care îşi făcea lumânări cu ceara din urechi în pielea lui Ben Stiller (care îi ţinea piept atât de admirabil lui Robert De Niro), puteţi să vedeţi Shrek 2. Nimeni nu poată să-i tragă de urechi pe realizatorii săi că şi-au lăsat filmul să sufere de o poveste încropită, atâta timp cât la el nici nu-ţi poţi pune problema “dacă-ţi place” sau “dacă te distrează”, ci mai degrabă “cam cât îţi poţi permite să te distrezi”. Oare chiar ai dat în mintea copiilor?

Dar dacă vă temeţi de infuzia de sentimentalism marca Disney, chiar aţi nimerit unde trebuie. Shrek 2 reuşeşte exact acolo unde îşi propune, minând teritoriul basmului şi (vorbele lui Andrei Gorzo) “turnând acid peste dulcegăria Disney”. Curentul (risc să zic cu o uşoară exagerare) subversiv (nu neapărat “anti-Disney-ian”) ce se simte pe parcursul acestei întregi bine ţintite “semi-parodii” are, însă, culmea, capacitatea de a-i distra în egală măsură pe ambii fani (deopotrivă ai casei Disney şi ai primului Shrek)! Mai întâi, o voce caldă ne povesteşte despre naşterea prinţesei Fiona, în timp ce o poză dintr-o carte scrisă parcă de fraţii Grimm ni-i înfăţişează pe părinţii ei ţinând-o peste balustrada acoperişului castelului în stil Michael Jackson (întocmai spaima copiilor!). Apoi, un prinţ narcisist vine în salvarea ei, pregătindu-se s-o trezească printr-un sărut (gen “Frumoasa din Pădurea Adormită”) dându-se cu spray de gură (aluzie la năbădăiosul Adrien Brody de la ceremonia de decernare a Oscar-urilor de anul acesta). Shrek şi Fiona îşi petrec luna de miere într-o casă de turtă dulce numită “Hansel's Honeymoon Hideaway” (ceva gen “Refugiul pentru luna de miere a lui Hansel”). După acestea, acţiunea se mută într-un “Regat de Departe” cât se poate de hollywoodizat unde un ochi format poate remarca aluzii la câteva magazine precum Rodeo Drive (aici Romeo Drive!), Versace (Versarchery!), Burger King (Burger Prince!). Încercând să-l “elimine” pe Shrek, regele (pe vocea lui John Cleese) ajunge într-o bodegă sumbră în care putem auzi pentru puţin timp vocea tenebroasă a lui Nick Cave cântând “People Ain't No Good”.

Dar Shrek 2 face un pas înainte în domeniul parodiei, depăşind teritoriul “aluzii usturătoare la adresa basmului” de la care pornea primul Shrek. De fapt, nu este domeniul parodiei (unde mai aveam şi un Scary Movie, de exemplu), ci mai degrabă al “referirilor parodice”. Avem un inel călit în foc care ajunge pe inelarul stâng al prinţesei Fiona şi pe care apar la cald literele “I Love You!”, dacă vă spune ceva! În acest sens, scena cinei este aproape antologică: invitaţii încep să-şi strige numele într-un joc dement de cuvinte, ca în celebrul The Rocky Horror Picture Show, la fel cum remarca reginei “Not that there's anything wrong with that” (“Nu c-ar fi ceva în neregulă cu asta!”) aminteşte de celebrul episod din Seinfeld în care Jerry şi George sunt etichetaţi drept homosexuali (“Not that there's anything wrong with that” se grăbesc ei să adauge). Uriaşul om de turtă dulce parodiază King Kong, iar remarca sa către Omul-de-Turtă-Dulce cel mic “Be good!...” (“Să fii cuminte”) este o trimitere directă la E.T., replica pe care extraterestrul i-o spunea, într-un emoţionant episod de final, lui Elliot. Motanul Încălţat face un gest à la Harrison Ford (Indiana Jones şi Templul Blestemat) luându-şi pălăria în ultima clipă după o uşă care culisează. Iar lista continuă la nesfârşit, pe aceasta înscriindu-se şi Alien, Hook (vezi zâna cea mică pe care Shrek o capturează într-un borcan), music-hall-urile Cabaret de Bob Fosse (vezi remarca Motanului Încălţat, care vrea la final să meargă, împreună cu două companioane, la un club pe nume... “Kit Kat Klub”!) şi Flash Dance, etc. Un ochi cinefil format nu va avea probleme să depisteze “găselniţele” rezervate de realizatori.

Şi, desigur, nu m-au deranjat deloc trimiterile ironice (ba chiar aia la Spider-Man este mortală!), pentru că în Shrek 2 până şi vanitatea producătorilor pe care o sesiza acelaşi Andrei Gorzo este încântătoare. Ar mai fi vocile bine exersate a doi cabotini ca Mike Myers şi Eddie Murphy, aproape în contrast cu cea suav-romanţată a lui Julie Andrews şi cea elegant-manierată a lui Rupert Everett. Dar deja nu mai discutăm de animaţie 3D, ci de fiesta cinematografică!