Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Era New Horizons, Wroclaw, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Drumul către Wroclaw - Era New Horizons International Film Festival 2010 (01)


iulie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Festivalul de film din Wroclaw a ajuns la a zecea ediţie. E cu un an înaintea TIFF-ului, un festival cu care e înrudit ca program - interes pentru cinematograful de autor în general şi pentru descoperirea unor spaţii cinematografice exotice. Festivalul Era New Horizons se întinde pe unsprezece zile, începînd cu 22 iulie, pînă pe 1 august 2010. O sală de gală amenajată într-un teatru, un spaţiu de proiecţii în aer liber în piaţa mare a oraşului, plus un multiplex pentru proiecţii, două sute patru zeci de filme de lung metraj şi tot atîtea scurtmetraje, invitaţi de top - Nury Bilge Ceylan, Jean Luc Godard, fraţii Quay - şi competiţie internaţională care adună patrusprezece proiecte - printre care şi cel care a cîştigat TIFF-ul 2010, Mundane History al regizoarei thailandeze Anocha Suwichakornpong. Despre toate acestea voi vorbi pe larg imediat ce voi ajunge în Wroclaw. Fiindcă înainte de a începe festivalul am două zile de acomodare şi cunoaştere a Poloniei, prima zi în Varşovia, a doua în Lodz. Mă aflu în Polonia la invitaţia Institutului Cultural Polonez, într-o vizită de lucru, pentru a descoperi cinematografia poloneză la ea acasă.

Am ajuns în Varşovia miercuri după-masă (21 iulie 2010). Întîlnirea cu directorul departamentului de producţie cinematografică şi de dezvoltare a proiectelor cinematografice din cadrul Institutului Polonez de Film era programată pentru următoarea dimineaţă, aşa că am avut vreo opt ore în care să hoinăresc prin capitala Poloniei. Hotelul în care am fost cazat - Mercure Grand - se află în centrul oraşului, la marginea zonei vechi a Varşoviei. La cinci-zece minute de hotel se deschide strada Nowy Swiat (Noua Lume), parte a Căii Regale care ducea de la palatul Wilanow din sudul Varşoviei - un fel de Versailles al Poloniei, reşedinţa secundă pentru anumiţi regi, printre care şi Jan III Sobieski (un palat pe care, din păcate, nu am apucat să îl văd) - pînă la Palatul Regal din centrul oraşului, care a fost reşedinţa obişnuită a regilor începînd cu secolul al XVI-lea, pînă în secolul XIX. Nowy Swiat seamănă cu strada Bălcescu din Sibiu, o stradă pavată cu piatră cubică în întregime, cu stîlpi de metal pe care sînt montate felinare electrice, stîlpi încărcaţi cu flori, o stradă mărginită de clădiri construite din secolul XVI încoace. O mulţime de terase şi de restaurante sînt presărate de-a lungul străzii. La capătul nordic al străzii se află Casa Ştiinţei, în faţa căreia e statuia lui Nicolaus Copernic.

Statuia lui Copernic e punctul din care porneşte cea mai galonată stradă a oraşului, Cracovia (Krakowskie Przedmiescie), stradă care duce pînă la Castelul Regal, aflat într-o piaţă mare în care tronează Columna lui Zygmunt. Columna e unul dintre cele mai vechi monumente seculare din nordul Europei, cu o istorie de aproape patru sute de ani. Columna şi statuia din vîrful columnei au fost construite în memoria regelui Zygmunt III Waza, cel care a mutat capitala Poloniei din Cracovia în Varşovia, în 1596. Pe promenada Cracovia se află aproape toate clădirile cu importanţă administrativă, religioasă şi educativă ale Varşoviei, toate foste palate ale unor familii de nobili polonezi. Palatul Czapski adăposteşte Academia de Arte, Palatul Koniecpolski (nobil polonez, mare latifundiar în secolul al XVII-lea) este astăzi Palatul Prezidenţial al Poloniei, iar Castelul Regal - a cărui primă aripă a fost ridicată la finele secolului al XIII-lea - este muzeu şi spaţiu de expoziţie astăzi.



Tot pe strada Cracovia se află biserica Sfintei Cruci, o construcţie barocă din secolele XVI-XVII, în care e adăpostită inima compozitorului Frederic Chopin, care s-a născut în apropierea Varşoviei şi a trăit în oraş o bună parte a vieţii sale. Spre deosebire de Cracovia, pe care am vizitat-o acum o lună, am răsuflat liniştit odată ce am intrat în catedralele Varşoviei - aici nu e nimic din kitsch-ul văzut în oraşul aflat pe cursul superior al Vistulei! Biserica Sfintei Cruci se află peste drum de Universitatea din Varşovia. În apropierea Universităţii e o altă biserică importantă, Biserica Sfîntului Iosif, construită între anii 1664 şi 1761. Ea e celebră în Varşovia pentru că aici obişnuia Chopin să cînte la orgă în anumite ocazii.

Nowy Swiat împreuna cu strada Cracovia şi străduţele limitrofe formează jumătate din centrul istoric al Varşoviei. Această jumătate se numeşte Oraşul Nou şi e construit în epoca modernă (în această zonă s-a născut Marie Curie), secolul XVII în special. Spre deosebire de vechea cetate (Oraşul Vechi), a cărei istorie îşi are rădăcinile şi trupul în Evul Mediu. Oraşul Vechi începe în piaţa din faţa Palatului Regal şi e delimitat de zidurile fostei citadele. Ce trebuie ştiut e că toate aceste clădiri din centrul istoric al Varşoviei sînt reconstrucţii ale vechilor edificii după planurile arhitecturale originale. Către finele celui de-al Doilea Război Mondial, ca reacţia la insurgenţele localnicilor şi ca acţiune în faţa apropierii Armatei Roşii de Varşovia, Hitler a ordonat armatei germane să radă Varşovia de pe faţa pămîntului şi să ardă sau să confişte (şi să transporte în Germania) tot patrimoniul cultural al oraşului. Ceea ce s-a şi întîmplat. Astfel, tot ceea ce vedem noi astăzi în Varşovia sînt construcţii de după Război, toate la scara originală în centrul istoric. Printre puţinele clădiri istorice din Varşovia care au scăpat neatinse de Război e Palatul Wilanow.




 

În afara centrului istoric al oraşului, Varşovia nu stă mult mai bine decît cartierele muncitoreşti comuniste. Adică blocurile nu-s chiar atît de îngrămădite şi nu îţi dau senzaţia de sufocare pe care o ai în Bucureşti cînd vezi blocurile aliniate pe stînga bulevardului Camil Ressu, de exemplu, cum mergi spre Constanţa. Dar nici nu e o arhitectură mai acătări. Tot nebunia spaţiului raţionalizat gîndită de Le Corbusier. Poate că dacă avem în minte faptul că întreaga populaţie a Varşoviei avea nevoie de un spaţiu de locuit după Război, putem considera decent felul în care arată capitala Poloniei în afara centrului istoric. Oricum, e de apreciat faptul că au avut conducători comunişti ceva mai luminaţi, care nu au construit un bulevard al socialismului în locul centrului vechi, cu toate că acesta era (deja) dărîmat complet cînd au venit la putere! Opt zgîrie-nori străjuiesc centrul istoric al oraşului, ceea ce face din Varşovia una dintre cele mai înalte capitale ale Europei. Cea mai înaltă clădire din Varşovia (231 de metri) e cadoul făcut de Stalin oraşului - a fost construită în totalitate de ruşi. Palatul Culturii şi Ştiinţei, o clădire soră cu actuala Casă a Presei de la noi - doar că varianta poloneză e mai mare şi pe orizontală şi pe verticală. Pe orizontală, ca să se apropie de cădirea varşoviană, Casa Presei de la noi ar trebui să mai primească în fiecare colţ cîte un corp de forma Teatrului Naţional din Bucureşti, doar că de vreo trei ori mai mare.


Cel mai intens moment al zilei mi-a fost dat de vizitarea Centrului pentru Artă Contemporană, adăpostit de castelul Ujazdow, care se află la un parc distanţă de Teatrului Naţional şi de Opera din Varşovia, care, la rîndul lor, sînt la o stradă distanţă de promenada Cracovia. La parterul Centrului e o expoziţie dedicată tinerilor artişti polonezi, într-un proiect curatorial care vorbeşte despre tineri - The Summer of Youth. E o panoramă asupra intereselor specifice perioadei în care o persoană se formează intelectual şi se defineşte în latura sensibilă, o perioadă în care se trezesc sentimentele şi pasiunile.

Fotografia Fashionable Wounds (Anna Imiela Szczesniak, 2009) vorbeşte despre transformarea rănii şi - prin rană - a corpului în atitudine estetică şi în obiect estetic. De asemenea, vorbeşte despre căutările unor limite ale esteticii corporale şi despre cum corpul a devenit dintr-un purtător de modă un proiect şi un produs al modei. Unul dintre cele mai interesante proiecte văzute în galerie vorbeşte - în limitele spiritualităţii creştine - despre posibilităţile sfinţeniei, o sfinţenie care, în acelaşi timp, poate deveni o capcană, o închisoare fără scăpare. Semnul de întrebare pe care autorul îl pune lîngă ideea de spiritualitate în sens creştin e construit subtil, printr-un citat din Polanski. Sînt tăiate două secunde din filmul acestuia, Nóż w wodzie / Cuţitul în apă (cele cu mersul pe apă), şi sînt rulate în loop. Polanski însuşi e o icoană a cinematografiei poloneze, astfel că deconstrucţia ideii de spiritualitate creştină (cu credinţă orice minune poate fi înfăptuită - chiar şi mersul pe apă) e făcută cu detaşare, prin apel la o secvenţă importantă a unui autor de cinema, secvenţă recontextualizată. Proiectul acesta e realizat de Honya Zamojski şi se numeşte We are Floating. Litania e o lucrare care discută un alt aspect al religiozităţii - spectacolul. Lucrarea Adei Karczmarczyk constă într-un video de 2'52'' în care urmărim două mîini care se împreunează sau care, pe de altă parte, răsfoiesc diverse mătănii. Ecranul pe care e derulat acest film e încadrat de o serie de straie care trimit la fastul religios specific Occidentului, un fast amendat în lucrare prin prezenţa podoabelor triviale - mărgele, pantofi de femeie cu toc înalt.




 


Într-o lucrare Untitled din 2009, Ilona Oszut discută relaţia vedetă-societate, aşa cum e văzută de reprezentanţii celei din urmă: ca o figură sclipitoare care poate avea orice. Această marotă-socială-kitsch e reprezentată de artistă printr-un panou luminos montat pe un perete, în mijlocul căruia tronează figura unui Schwarzenegger retuşat după imaginea din Terminator, care priveşte spre fundurile de pe peretele apropiat, funduri a căror atitudine e subliniată prin prezenţa unor moace de tip yahoo messenger. Noii ordini intersubiective mondiale, creaţie a yahoo messenger, i se adresează Michalina Kostecka în instalaţia Romantic Love. Prieteniile actuale se nasc online, fiecare verifică ceea ce fac apropiaţii săi pe facebook. Realitatea din afara lumii online se formează tot pe internet, prin aceste siteuri de socializare. Paradigma este inversă astăzi: existenţa unei persoane e consfinţită mai întîi online, abia apoi persoana respectivă cîştigă realitate propriu-zisă în lumea obiectivă. E normal că şi dragostea creşte astăzi online.


Alte două pavilioane ale Centrului găzduiesc panorame asupra creaţiei lui Rajmund Ziemski (expoziţia Landscape 1953-2005) şi asupra lui Jan Lebenstein (Seal of Eros and Thanatos). În creaţia ambilor artişti e vizibilă amprenta pe care o lasă regimul totalitar asupra persoanei. Ziemski e interesat de modalitatea în care ochiul atotputernic al regimului pătrunde fiecare spaţiu şi de felul în care ochiul îşi disimulează prezenţa. Lebenstein e interesant de urmele pe care le lasă acţiunea totalitară în conştiinţa umană. Mintea umană e subiectul de prim interes pentru regim, însă la ea se poate ajunge prin corp. Şi acesta poate deveni un subiect al dresării. Violenţa asupra conştiinţei, lasă corpul suspendat, un obiect de care mintea nu mai are timp. Docilizarea minţii prin violenţă asupra corpului naşte o conştiinţă-monstru şi e punctul prim al unei depravări continue. Singurul spaţiu liber în această lume rămîne imaginaţia. Însă o imaginaţie înglodată în violenţă nu poate naşte decît imagini ale violenţei. Lucrările lui Lebenstein forţele Id-ului freudian dezlănţuite.

 





 

La Institutul Polonez de Film am discutat cu Artur Majer, director al diviziei de producţie şi de dezvoltare de proiecte cinematografice. În comparaţie cu România, lucrurile stau astfel: ei sînt patruzeci şi patru de milioane. Teritoriul ţării e cu o treime mai mare decît al României. Au trei sute de săli de cinema răspîndite prin oraşele ţării. Dintre acestea, o sută sînt săli de cinema destinate filmului de autor, filmului european în special. Pe lîngă aceste trei sute de săli clasice, mai au şi optzeci de multiplexuri (cu şaşe-zece săli fiecare) şi opt săli IMAX. Patruzeci şi patru de milioane de spectatori în 2009.

Institutul Polonez de Film e echivalentul CNC-ului nostru, dar funcţionează diferit. Bugetul anual al Institutului e de aproximativ treizeci şi şase de milioane de euro. Banii nu provin de la stat, nu sînt bani din bugetul statului. În 2005 a fost votată în parlament o lege care privea cinematografia, lege în urma căreia toţi operatorii media care au legătură cu filmul - fie că arată, fie că discută despre film sau distribuie film - trebuie să verse anual procente din încasările lor în contul Institutului. Mai exact, merge în conturile Institutului un procent şi jumătate din preţul fiecărui DVD, din preţul fiecărui minut de publicitate la televiziune, din preţul fiecărui bilet de cinema. De asemenea, din afacerile cu jocuri de noroc (loto, bingo) merg alte procente către Institut. Apoi, din banii care se adună la Institut, două treimi sînt destinate producţiei de film, iar o treime e destinată altor proiecte legate de film - restaurarea unor filme vechi, editarea unor DVD-uri, festivaluri, reviste de film, publicarea unor cărţi, proiecte în învăţămînt. În Polonia se fac anual între patruzeci şi şaizeci de filme. Producţii naţionale, sau coproducţii internaţionale. Între autorii străini care au colaborat cu Institutul Polonez pentru a-şi realiza propriile proiecte se află Peter Greenaway (Nightwatching), Ken Loach (It's a Free World) sau Lars von Trier (Antichrist). De asemenea, regiunile Poloniei au fonduri de sute de mii de euro destinate producţiei de film, se pot face contracte locale prin care autorii se angajează să filmeze în regiunile respective contra unei sume de bani care va intra în bugetul filmului.

Nu sînt concursuri de proiecte ca la noi, ci fiecare proiect depus la Institut trece printr-o comisie de specialişti pe care Institutul îi alege dintre cei trei sute de parteneri ai săi. Dacă acea comisie face un referat favorabil proiectului nu înseamnă automat că el este şi finanţat. Proiectul este discutat şi în cadrul Institutului şi abia în urma acestei noi analize poate primi o anumită sumă. În această analiză finală contează în primul rînd cine e producătorul filmului, ce garanţii poate aduce acesta, contează numele realizatorului şi o serie de alţi parametri tehnici. La finalul discuţiei Artur Majer (care are cam treizeci şi cinci de ani) spunea că de ani buni e invidios pe autorii români că adună multe premii la festivaluri. Ei au multe filme şi nu iau premii. Tot el recomanda o uniune a celor două cinematografii, din care probabil că ar ieşi o treabă minunată.



 Toate articolele despre Festivalul Era New Horizons, Wroclaw, 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Ultima parte - Era New Horizons International Film Festival, 2010 (05), Lucian Maier
 Zile de festival - Era New Horizons International Film Festival, 2010 (04), Lucian Maier
 Zile de festival - Era New Horizons International Film Festival, 2010 (03), Lucian Maier
 Drumul către Wroclaw - Era New Horizons International Film Festival 2010 (02), Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer