Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Era New Horizons, Wroclaw, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ultima parte - Era New Horizons International Film Festival, 2010 (05)


iulie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Rîndurile acestea le scriu de acasă. A fost o săptămînă excelentă, am văzut trei oraşe deosebite, cărora le pot adăuga Cracovia, unde am fost de curînd, pentru a defini un patrulater polonez  de excepţie. Şi am fost cîteva zile la un festival de film care - în comapraţie cu TIFF-ul - dacă nu e mai bun prin proiecţii, e cu siguranţă ceva mai complex datorită evenimentelor organizate în cadrul festivalului în galeriile de artă şi în sălile de concerte locale.

În ceea ce priveşte filmele prezente în festival, singurul avantaj al ENH în faţa TIFF-ului e dat de cele două luni distanţă faţă de Cannes, luni care facilitează achiziţionarea şi prezentarea unor pelicule de top care rulează acolo. Anul trecut ENH a fost deschis cu Das Weisse Band, Palme d'Or în 2009, anul acesta a fost deschis de filmul distins cu Marele Premiu la Cannes în 2010, Des Hommes et des Dieux al lui Xavier Beauvois. A mai fost prezentat şi Filme Socialisme al lui Jean Luc Godard, cu premiera tot în 2010 la Cannes. Pentru multe alte filme, însă - cum e Lebanon sau The Good Heart, sau Life During Wartime, sau retrospectiva fraţilor Quay, sau Café Noir -, TIFF-ul a fost mai rapid decît ENH.

Ultimul proiect al lui Gaspar Noé e un alt film pe care l-am văzut la Wroclaw. Două ore şi jumătate care curg lejer, datorită ritmului drum'n'bass pe care îl împlîntă autorul în inima proiectului, ritm care aduce secvenţă cu secvenţă o perspectivă interesantă asupra celor prezentate. Filmul redă povestea unui suflet rămas pe pămînt să se cureţe de balastul acumulat în viaţa sa recentă (una de numai douăzeci de ani), iar aparatul de filmat este ochiul sufletului care înregistrează derularea acestei purificări. După un Irréversible dur, necruţător, eram extrem de curios să văd cu ce va veni Noé în cinema. Enter the Void e un salut adresat vieţii tumultuoase, atitudinii de club non conformist. Filmul mi-ar fi plăcut mult dacă ritmul drum'n'bass nu ar fi fost diluat la final în romantisme orientale - reîncarnare, sfinţenia uniunii trup-suflet -, new-age-isme (deja) destul de ieftine pentru bătrînul Occident. Generic şi credite marca Noé, titluri mari cu efecte luminoase stroboscopice, în faţa cărora trebuie să mijeşti ochii pentru a nu-ţi arde retina şi creierul. O cameră de filmat care se mişcă necontenit, ondulat, respectînd dinamica sufletului. Dragoste la limită, droguri, accidente, moarte, traume de recuperat şi cîte un viitor care cere să fie împlinit, o cerere a cărei rezolvare se transformă în semn de întrebare. Peisajul sufocant al metropolei japoneze e zugrăvit în culori ţipătoare, intimitatea febrilă a personajelor e tratată jucăuş, cu căldură prietenească. Personajele însăşi sînt conturate fără echivoc şi călătoriile în viscere pe care le montează Noé, toate lucrează excelent la conturarea unui poem vizual puternic, vibrant. Însă numai pînă în clipa în care autorul - în secvenţele finale - dă tuşa finală proiectului, după normele new-age pomenite.

Enter the Void e un film coerent, ideile se leagă în a susţine teoria transmigraţiei şi în valorizarea unuiunii trup-suflet în normele culturale ale orientului îndepărtat. Însă, pentru film, tocmai rotunjirea aceasta e dăunătoare: filmul devine demonstrativ şi - astfel - artificios, prefăcut. Cînd pune laolaltă întregul arsenal de semne ale decadenţei urbane occidentale pentru a da suflu unei idei orientale pe care tot Occidentul a împrumutat-o şi a folosit-o comercial (în eccelectismul spiritual recent sau în ecologie), Noé devine kitsch. Tot tumultul drum'n'bass nu poate e echilibrat sensibil în poveste în aşa fel încît acest final - legat de purificarea sufletului şi de posibilitatea unui nou început - să pare altceva decît o expunere comercială a unor idei care trec drept şic pentru un Occident aflat în căutare de senzaţii tari. Dacă făcea totul la mişto, putea fi o operă postmodernă reprezentativă. Însă el este foarte serios, ceea ce, la final, te face să-ţi pui mîinile la ochi să salvezi imaginea autorului energic şi limpede din Irreversible.

Frumos şi emoţionant a fost documentarul Tamrei Davis despre Jean-Michel Basquiat. Prezentat în premieră la Sundance, în 2010, filmului Tamrei Davis face parte din competiţia Films on Art în cadrul celei de-a zecea ediţii a ENH. Persoanele pe care le are Tamra Davis în film fac să pară tare uşor să construieşti un documentar. Personalitatea lui Basquiat e amintită şi discutată de Julian Schnabel (artist şi cineast american), Lawrence Gagosian (galerist armeniano-american, care i-a reprezentat de-a lungul timpului pe Francesco Clemente, Andy Warhol, Damien Hirst, Richard Serra sau Chris Burden), Bruno Bischofberger (galerist din Zurich, cel care a adus pop-artul din SUA în Europa, cel care a fost iniţiatorul seriei Collaboration Paintings ale lui Basquiat, Clemente şi Warhol), Maripol (artist, creator de modă şi producător american de film de naţionalitate franceză, creatorul look-ului Madonnei şi al lui Deborah Harry de la Blondie în anii '80, producătorului filmului Downtown 81, un documentar despre subcultura post-punk din Manhattan în care apar Basquiat, saxofonistul James Chance, autorul de film remodernist - pasul următor după postmodernism - Amos Poe sau Deborah Harry), Fab Five Freddy (artist graffiti şi pionier al hip-hopului, gazda emisiunii Yo! MTV Raps la finale anilor '80), Annina Nosei, prima galeristă care l-a creditat puternic pe Basquiat, sau Suzanne Mallouk, iubita lui Jean-Michel. În centrul proiectului e un interviu pe care Tamra Davis, prietenă cu artistul, i l-a luat acestuia în 1986 cu gîndul de a face un film în care să urmărească evoluţia sa ca artist. În 1986, Basquiat avea 25 de ani şi era un artist consacrat internaţional. Doi ani mai tîrziu, Basquiat avea să moară în urma unei supradoze cu heroină, ceea ce a facut-o pe Tamra Davis să ascundă într-un sertar interviul pentru mulţi ani. În film, interviul cu Basquiat e încadrat de opiniile diverşilor galerişti sau apropiaţi despre viaţa şi creaţia sa şi de numeroase imagini de arhivă, fotografii sau film, din cadrul expoziţiilor artistului sau din cadrul vizitelor sale prin State şi prin Europa.
 
Viaţa lui Basquiat urmăreşte punct cu punct liniile visului american. Pleacă de acasă la şaptesprezece ani, renunţă la liceu, doarme pe unde apucă, cîştigă bani vînzînd tricouri şi vederi confecţionate de el. Tatăl său era de origine haitiană, mama sa era din Puerto Rico. Tatăl său era un contabil renumit, astfel că veniturile familiei erau considerabile. Basquiat vorbea fluent engleză, spaniolă şi franceză, avea lecturi diverse în aceste trei limbi, iar mama sa, pasionată de artă, îl ducea la expoziţii şi în muzee de la şase ani. Plecat de acasă, Basquiat începe să picteze pereţii New York-ului cu graffiti, în prim planul poveştilor sale fiind un personaj pe nume SAMO. Asta se petrecea prin 1978, în 1981 era deja descoperit şi picta intens. Într-un an de zile, preţul unui tablou de-al său avea să crească de la 200 la 5.000 apoi la 30.000 de dolari. Era admirat de Julian Schnabel sau de Andy Warhol pentru prospeţimea, simţul său vizual, pentru felul în care mirosea valoarea şi pentru ironia cu care trata istoria artei în lucrările sale. Din declaraţiile apropiaţilor reiese clar că Jean-Michel înţelegea că în tot procesul acesta artistic - dincolo de faptul că se îmbogăţea enorm - era de fapt folosit. Cu toate că realiza ce înseamnă lumea asta, adică avea detaşarea necesară pentru a o putea privi din exterior şi pentru a o percepe ca atare, artistul nu a reuşit să îi evite capcanele. Însingurarea, neînţelegerile cu tatăl său, sentimentul că e o unealtă în mîna dealer-ilor de artă, tentaţiile îmbogăţirii, eşecul proiectului artistic derulat împreună cu Andy Warhol, toate acestea i-au grăbit moartea. A murit în 1988 la 27 de ani. În 2002, lucrarea Profit I, deţinută de Lars Ulrich, bateristul de la Metallica, a fost vîndută la licitaţie cu cinci milioane şi jumătate de dolari. Istoria aceasta cu licitaţia poate fi văzută în documentarul Metallica: Some Kind of Monster. În 2008, Lars Ulrich a vîndut o altă lucrare de-a lui Basquiat cu treisprezece milioane de dolari.

În încheiere, vă las în compania Wroclaw-ului (se citeşte vroţuav, germanii îi spun Breslau, grafia corectă în polonă e Wrocław, la fel cum Lodz se scrie corect Łodz), fostă capitală a Voievodatului Silesiei, cetate medievală care a făcut parte din Polonia, Boemia, Prusia, Austria sau Germania. Un oraş plin de catedrale gotice somptuoase, care au turnuri de optzeci de metri înălţime, cu pieţe largi şi cu străduţe înguste, un oraş plin de pitici de bronz care se află în cele mai neaşteptate locuri şi sub cele mai neaşteptate înfăţişări. Imaginile sînt prinse în noapte, pe o burniţă care dădea o culoare aparte cetăţii, şi cîteva zile mai tîrziu, cînd vremea se mai îndreptase.















 Toate articolele despre Festivalul Era New Horizons, Wroclaw, 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Zile de festival - Era New Horizons International Film Festival, 2010 (04), Lucian Maier
 Zile de festival - Era New Horizons International Film Festival, 2010 (03), Lucian Maier
 Drumul către Wroclaw - Era New Horizons International Film Festival 2010 (02), Lucian Maier
 Drumul către Wroclaw - Era New Horizons International Film Festival 2010 (01), Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer