Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Era New Horizons, Wroclaw, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zile de festival - Era New Horizons International Film Festival, 2010 (03)


iulie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mă aflu deja de trei zile la festival în Wroclaw. Încă două zile şi voi fi acasă. Per total voi vedea aproape jumătate din festival. Era New Horizons are o competiţie internaţională (nu e adresată debutanţilor, însă în program sînt numai filme din non-mainstream-ul auteur-ist - competiţia pentru Palme d'Or de la Cannes fiind un exemplu de întîlnire a producţiilor de autor din mainstream), patrusprezece la număr. O competiţie exotică, în care anul acesta se află un film din Sri Lanka, Between Two Worlds, un altul din Filipine, Refrains Happen Like Revolution in a Song, thailandezul Mundane History, cîştigătorul TIFF-ului 2010, sau o producţie braziliană, I Travel Because I Have to, I Come Back Because I Love You.

În competiţie a intrat şi un film estonian, The Temptation of St. Tony, al regizorului Veiko Ounpuu, al cărui proiect anterior, Sügisball / Autumn Ball, debutul său în lungmetraj, a fost la TIFF în 2008 şi a cîştigat Premiul pentru imagine. Filmul acesta l-am văzut sîmbătă (24 iulie 2010) la orele 15. Ideea e că la Era competiţia nu are ore şi săli dedicate (cum e Victoria la TIFF şase zile la rînd), clare pe toată durata festivalului. Filmele sînt programate care cum, unele la ora zece dimineaţa, altele la patru sau la şapte seara. În unele zile nu rulează niciun film din competiţia principală, în alte zile rulează mai multe. Iar majoritatea proiecţiilor din competiţie sînt în ultimele cinci zile ale festivalului. Aşa că pînă să plec din Wroclaw voi putea vedea doar cinci din cele patrusprezece filme din competiţie.

Competiţia secundă a festivalului e adresată filmelor care vorbesc despre artă. Tot o competiţie internaţională, una dedicată documentarelor, în număr de douăsprezece. În altă competiţie se întrec opt filme poloneze din ultimul an. Îmi doream tare mult să văd măcar un film din această competiţie, însă bătaia pe "bilete" la filmele astea e imensă. Am pus ghilimele pentru că la ENH nu sînt bilete de fapt. Primeşti acreditarea sub forma unui card de plastic. Pe card ai un username format din cifre şi litere, o poză, numele şi un cod de bare. Cu userul te loghezi pe situl festivalului şi acolo faci rezervările. Ai un credit, maxim cincizeci şi cinci de puncte dacă stai tot festivalul, eu am avut douăzeci şi cinci. Un punct e o intrare la film. Online faci rezervarea, la intrare îţi este scanat codul de bare şi dacă e totul în regulă intri la film. Sistemul online e bun, nu stai la coadă la bilete, poţi face rezervarea de pe orice calculator, fie laptopul personal, fie unul dintre sutele de PC-uri montate de organizatori pe holurile unde curge festivalul. Sistemul acesta e şi antrenant. Odată că trebuie să fii pe fază să alegi rapid filmele - pe două zile în avans, adică de azi de la miezul nopţii se pot face rezervări pentru ziua tocmai începută şi pentru următoarea zi. Apoi, dacă nu găseşti la ce te interesează, te mai uiţi din cînd în cînd pe site, că poate renunţă cineva la un loc. Problema e că dacă nu îţi place filmul la care ai intrat, altul nu mai poţi vedea în paralel, că nu poţi face rezervare la două filme la aceeaşi oră. Filmele rulează în unsprezece săli, nouă într-un multiplex, două amenajate în teatre. Şi toate proiecţiile încep la aceeaşi oră: de la zece dimineaţa din trei în trei ore pînă la zece seara. Dacă alegi un film şi renunţi să mergi la proiecţie cu mai puţin de cincisprezece minute înainte ca aceasta să înceapă, eşti penalizat cu cinci puncte.

Acum, să revin la filmele poloneze. Voiam să văd măcar unul. Am prins loc online după căutări însemnate la Venice al lui Jan Jakub Kolski. Dar am întîrziat zece minute la proiecţie. Cred că nici nu apucaseră să înceapă reclamele festivalului (fiindcă era prezentată echipa filmului înainte de proiecţie) şi nu m-au mai lăsat să intru. Mi-au spus că trebuia să fiu la timp, că acum nu mai au voie să lase pe nimeni în sală, chiar dacă am rezervare şi chiar dacă filmul nu a început propriu-zis. După treaba asta am fost în faţa sălii înainte cu cincisprezece minute la fiecare proiecţie. Nu-i de glumă cu oamenii ăştia!

O altă secţiune competiţională este dedicată scurtmetrajelor poloneze, pe trei direcţii: ficţiune, documentar şi animaţie. Plus o secţiune dedicată scurtmetrajelor europene de debut. Secţiunea Panorama e un fel de Supernova a TIFF-ului (unde sînt prezente ultimele filme semnate de Gaspar Noe, Olivier Assayas, Tod Solondz, Jasmila Zbanic, Werner Herzog, Miklos Jancso, Manoel de Oliveira sau Radu Muntean), un focus pe noul cinema turcesc, o altă secţiune de prezentare a unor eseuri cinematografice, o retrospectivă Jean-Luc Godard (patruzeci de proiecţii cu lungmetraje şi scurtmetraje realizate de Godard), retrospectivă fraţii Quay, Klaus Maria Brandauer, Laura Mulvey, Jerzy Has, plus o prezentare a celor mai bune filme care au rulat în ultimul an prin festivaluri - Hunger, Lebanon, The Good Heart, She, a Chinese, La teta asustada, The Limits of Control, Les plages d'Agnes şi multe altele.

The Temptation of St. Tony e la o aruncătură de băţ de a fi un film mare. În centrul filmului e destinul unui manager de firmă de construcţii din Estonia, Tony, excelent jucat de Tavi Eelmaa, care, în film, ai putea spune că e un Vincent din animaţia cu acelaşi nume semnată de Tim Burton la începutul anilor '80; un Vincent la maturitate. Trece printr-o serie de situaţii limită care îi trezesc conştiinţa morală - îi moare tatăl, are probleme cu soţia, e nevoit să îşi concedieze toţi muncitorii şi se îndrăgosteşte de una dintre angajatele sale - şi necontenit dintr-o situaţia reală alunecă într-una de vis, ca în fuga psihogenă pe care o trăieşte Fred Madison în Lost Highway. Perdeaua care separă realitatea de oniric se deschide pe nesimţite, cele două lumi ale personajului se înghit reciproc şi se relevă cu o simplitate şi o coerenţă de invidiat. Filmul are o imagine splendidă, sînt cadre atît de înălţătoare că îţi fac pielea de găină. Puse laolaltă cu istoriile de vis macabru pe care le trăieşte personajul, discursul lui Ounpuu e cu adevărat pretenţios. Însă e o preţiozitate asumată, de unde farmecul filmului: necontenit, tot arsenalul acesta de accelerări estetice (care au ceva din aerul maiestuos al filmărilor din Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan sau Andrei Rubliov) e calmat sau e răsturnat prin glumiţe care amendează toată grandoarea, toată importanţa pe care o capătă povestea.

Ounpuu reinterpretează în contextul societăţii capitaliste estoniene istoria Sfîntului Antonie cel Mare, cel considerat în ortodoxie întemeietorul vieţii monahale, un ascet care a trăit în Egipt în secolele II-III şi despre care Athanasius din Alexandria spune că a fost ispitit de satiri, centauri şi de cete de diavoli. Viaţa lui Antonie e mitizată de creştinism şi de numeroasele interpretări culturale pe care le primeşte - în pictură subiectul e tratat de Michelangelo, Hieronymus Bosch, Max Ernst sau Salvador Dali, în literatură de Gustave Flaubert. În expunerea sa, Ounpuu se adresează atît istoriei originale cît şi vieţii contemporane, într-o prezentare care chestionează tarele morale ale societăţii şi, în acelaşi timp, istoria artei. E o combinaţie care aproape îi reuşeşte lui Ounpuu. Problema filmului e că uneori - de puţine ori - glumiţele de pe ecran nu au subtilitate, nu se ridică la valoarea expunerii generale a filmului, astfel că discursul se dezechilibrează momentan. Filmul are două ore fără zece minute în care sînt două-trei mici scăpări. Dacă filmul nu ar fi atît de bun în rest, aceste scăpări nu ar avea importanţă. Dar tocmai fiindcă e o poveste atît de dificil de relatat şi fiindcă Ounpuu reuşeşte să o construiască adecvat, micile inadvertenţe ies la iveală. Inadvertenţele sînt legate de casa lui Tony, de folosirea sa în poveste. La un moment dat vin doi lucrători să monteze un gard în jurul casei lui Tony. Întrebat de lucrători cum preferă să îl aşeze, Tony spune că el nu a comandat nici un gard. Moment în care lucrătorii pornesc o serie de întrebări mult prea exagerate în context: dacă prin asta nu cumva vrea să spună că ei nici măcar nu sînt de faţă, dacă nu cumva doreşte să le anuleze realitatea, etc. Cum spuneam, toată situaţia care priveşte starea casei lui Tony e problematică în film: o casă modernă construită la periferie în cîmp deschis, fără gard, în apropierea gunoaielor, e puţin credibilă treaba asta. Acesta e un tip de exagerare prin care critica socială gîndită de Ounpuu devine prea evidentă, prea căutată. Alte exagerări nu sînt pe ecran, însă revenirea la casa lui Tony şi folosirea ei ca pilon (nu e singurul, dar e acolo) al edificiului critic din film e deranjantă.

De aceea, per total nu putem vorbi de o capodoperă, dar putem vorbi de un film bun, care merită văzut. Sînt o grămadă de secvenţe pe care nu le veţi uita. Amestecul de Lynch (atmosfera lynchiană chiar îi iese lui Ounpuu) cu fineţea vizuală a lui Tarkovski, filtrate prin sarcasmul lui Bunuel, şi un final care i-ar face pe Greenaway (din The Cook, the Thief...) sau pe Palfi Gyorgy (din Taxidermia) să roşească, toate acestea sînt o certitudine a spectacolului cinematografic de calitate.

Unul dintre filmele prezente în secţiunea Panorama e The Day God Walked Away, o coproducţie francezo-belgiană semnată de Philippe van Leeuw. O poveste inspirată de măcelărirea populaţiei tutsi din Rwanda pe fondul războiului civil de la începutul anilor nouăzeci. Din păcate pentru film, situaţia reală depăşeşte mult în dramatism ceea se petrece pe ecran. Filmul, unul de ficţiune, urmăreşte legătura dintre un bărbat şi o femeie, care se cunosc într-o pădure, în vreme ce fiecare încearcă să scape de la moarte. Întîlnim numeroase întîmplări exagerate pe ecran, pe care trebuie să le acceptăm de dragul de a vedea unde ajunge povestea. De exemplu, femeia e prinsă la mijloc la un moment dat; cu toate că bărbatul care o urmăreşte pare decis să o ucidă - şi ştim din realitate cît de decişi erau etnicii hutu să-i masacreze pe etnicii tutsi -, nu-şi mai cheamă colegii şi abandonează planul iniţial gîndind că o va prinde şi altădată. Filmul are secvenţe care contrabalansează deciziile acestea îndoielnice (luate fiindcă autorul are nevoie de aceste două personaje!) - una în care copiii femeii, proaspăt ucişi, sînt culeşi de pe stradă de către gunoieri, de exemplu. Însă, per total, nu merită să parcurgem jocul acesta în care ar trebui să socotim ce reuşeşte şi ce nu reuşeşte filmul să lege cumsecade. Doar nu apreciem cinematografia după date culese de pe cîntar.



 Toate articolele despre Festivalul Era New Horizons, Wroclaw, 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Ultima parte - Era New Horizons International Film Festival, 2010 (05), Lucian Maier
 Zile de festival - Era New Horizons International Film Festival, 2010 (04), Lucian Maier
 Drumul către Wroclaw - Era New Horizons International Film Festival 2010 (02), Lucian Maier
 Drumul către Wroclaw - Era New Horizons International Film Festival 2010 (01), Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer