Inception - o scară pe care poţi coborî şi urca în acelaşi timp

O sală plină de jurnalişti (ceea ce e un eveniment în sine) a urmărit într-o linişte religioasă filmul lui Christopher Nolan la proiecţia de presă din România. După proiecţie, cred că cea mai frecventă întrebare a fost "Ai înţeles ceva?", altfel criticii glumind cu colegii mai buimaci cu "Tu în al cărui vis eşti?" şi invitându-se unii pe alţii să-şi explice nenumăratele situaţii complicate de pe ecran.

Febra Inception va cuprinde România vineri, 30 iulie 2010, când filmul intră în săli, deşi ţara clocoteşte deja în aşteptare. În Statele Unite, presa a ajuns acum la momentul criticii criticii, la evaluarea situaţiei. În The New York Times, A.O.Scott se referea săptămâna trecută într-un lung articol la bumerangul aruncat de film înaintea premierei, adică la zvonurile că ar fi o capodoperă, trecea apoi prin cronicile de întâmpinare şi ajungea la ecourile pe care acestea le-au avut, pomenind şi de perdafurile pe care criticii cărora nu le-a plăcut Inception le-au primit online de la cinefili, perdafuri care au readus discuţia la eterna problemă "Cine (mai) are nevoie de critici?".

În momentul de faţă, spectatorii care au văzut şi filmul şi au citit şi cronicile disecă situaţiile delicate - care sunt destule, cât să le ajungă pentru un an -, lansează teorii şi se ceartă pe niveluri de realitate. Nu e nicio îndoială că Inception e filmul anului 2010, dar va ieşi în fruntea box-office-ului de peste tot nu pentru că e cel mai bun, ci pentru că a fost cel mai bine promovat. Poate mai bine chiar decât Avatar, judecând după misterul care a planat asupra subiectului şi după felul în care subiectul e înfăşurat pe ecran, astfel încât discuţiile despre film să nu se mai termine.

Filmul lui Christopher Nolan (care la noi intră cu titlul de Începutul) nu e o capodoperă sau un film genial. Genial (deşi e mult spus) ar putea fi modul în care a fost vândut, cu un orizont de aşteptare pregătit inteligent cu mult înaintea premierei - misterul, cadrele care au scăpat pe net, teaser-ul din care nu înţelegeai nimic, dar care te impresiona pentru că vedeai un oraş pliindu-se şi îţi imaginai că tot filmul va avea o frumuseţe geometrică, precum şi nişte idei solide şi profunde.

Campania de lansare aduce lumea în săli, dar o face şi să se aştepte la mai mult decât i se oferă. Iar adevărul este că filmul lui Nolan e lung, confuz, complicat (deşi lucrează în esenţă cu câteva idei simple), superficial ca nivel al emoţiei şi spectaculos dpdv vizual (deşi de multe ori "făcut"). Mi-a amintit de studenţii care au papagal şi care sunt în stare din trei idei sucite şi învârtite pe zece pagini să le ia ochii profesorilor.

Christopher Nolan era mult mai curat în Memento şi mai ales în Insomnia (pentru că subiectul îl obliga la o anumită rigoare), dar acum s-a comportat ca un student care vine la examen căptuşit cu kilograme de fişe şi care e în stare să amestece atât de bine capete de idei care nu-i aparţin (şi pe care nici nu le-a înţeles prea bine), în fraze atât de găunoase încât profesorii să fie cuceriţi măcar de truda şi de sintaxa compilării.

Inception e însă un film al epocii lui. El reflectă paradoxurile pe care le trăim la scară mai mare sau mai mică. Pe de o parte, înclinaţia pentru mult, grandios, spectaculos - în defavoarea calităţii, a discreţiei şi a cumpătării. Pe de o parte abundenţa de idei, pe de alta lipsa lor. Egourile supradimensionate vs. modestia văzută ca indiciu al ratării. Perfecţiunea tehnică vs. lipsa de profunzime, sărăcia emoţiilor.

Din alt punct de vedere, Inception e ca toate celelalte produse care te fac să le tot cumperi - şampoanele de folosinţă zilnică, cremele anticelulitice sau dezodorizantele de WC care se consumă într-o săptămână. Informaţiile pe care ţi le dă sunt în aşa măsură mărunţite şi amestecate încât, oricât de deştept sau de atent te-ai crede, tot te pierzi la un moment dat (filmul are totuşi 148 de minute...). Şi atunci poate că va trebui să-l revezi...

Arhitectura filmului e ca scara lui Penrose preluată de Escher (care apare şi pe ecran): când simţi că i-ai prins şpilul, intervine o fractură de logică şi îl scapi printre degete. Diferenţa este că nu e deloc geometric şi nici constant logic, şi că simplitatea imposibilă a lui Penrose e înlocuită de o aglomerare de la un punct încolo obositoare de capete de aţă, sârme, nasturi, informaţii reale despre tema morţii în vis (pentru a te trezi la realitate) sau despre motivul coridoarelor tot mai strâmte, urme de complex patern şi de Marlon Brando (vs Tom Berenger), mult Matrix sau Charlie Kaufman, şi mai mult Spielberg - cam tot ce poate zace în subconştientul colectiv contemporan de gen (dacă putem spune aşa).

Demersul lui Nolan face ca, asemeni scării lui Penrose, să urci sau să cobori în funcţie de cum te uiţi. Tocmai datorită subiectului, filmul poate părea bun sau rău, depinde din ce punct de vedere îl judeci. Pentru că îşi înghite propriile arme, dar le lasă la vedere în burta lui translucidă. Adică e o varză pentru că aşa e şi subconştientul. (În fond, şi cinemaul e tot un vis.)

Există multe lucruri frumoase, cum ar fi modul în care reuşeşte uneori să răsucească două realităţi diferite (realitatea şi primul grad al ficţiunii), făcându-le să comunice. E frumos faptul că e circular, deşi înăuntrul cercului numai ordine nu e. Mai e spectaculos (şi sanogen pentru spectator) felul în care demonstrează că un anumit moment de realitate era de fapt un nivel al visului.

Există momente când sertarele visului sunt uşor de perceput, pentru că există o logică pentru care personajele sar dintr-unul într-altul, iar spectatorul are un sentiment de siguranţă când se prinde cum stau lucrurile. Problema e că din momentul în care îi pierzi firul, îţi va fi imposibil să-ţi explici ce se întâmplă.

Ideea oricum e să nu înţelegi nimic (şi probabil să spui "iată un film foarte deştept."), de aceea cheia e să te păstrezi "treaz" cât mai mult timp pentru că, altfel, filmul te scuipă afară imediat.

Mai sunt şi prea multe replici explicative, care încearcă să aducă lumină peste acţiune - şi iarăşi spectatorul poate fi deranjat să i se explice ca la copii ce se întâmplă. Memorabil mi s-a părut truismul "Cu cât mai mare e conflictul (n.red. - conflictul unui personaj cu tatăl său, faţă de care avea un complex patern) cu atât mai mare va fi catharsisul". Normal: cu cât mai multă apă vei pune la ciorbă, cu atât mai multă ciorbă vei avea.

E foarte frumos că regizorul şi directorul de imagine Wally Pfister au evitat efectele speciale, preferându-le pe cele vizuale. Dar senzaţia e de multe ori de prea mult şi de spectaculos trecător. Oraşul se pliază doar o singură dată. Munca lui Wally Pfister şi a tuturor celor din echipă e un efort nesusţinut de un scenariu suficient de mult trimat încât să respire. Am toată stima pentru actorii care au învăţat acele replici complicate. Oare au şi încercat să le înţeleagă? Probabil că replica lui Ellen Page "În subconştientul cui suntem acum?..." era pur spontană.

Inception va face bani, dar nu va rămâne în istorie ca un capăt de pod. E interesant însă pentru felul în care se raportează la epoca sa. Dacă Avatar crea o lume complet nouă cu ajutorul tehnicii, Inception reuşeşte ca - fără a fi nici el o capodoperă - să se comporte datorită subiectului ca un organism viu. Este ca oraşul care se pliază peste sine. De altfel, asemeni oraşului care se pliază peste sine, el ne prinde şi urechile la înghesuială.

Pe de altă parte, ca şi Avatar, e şi el un film escapist, dar mult mai claustrofobic. Nu mai evadăm în paradisuri imaginare cu ajutorul unor trupuri străine, ci ne refugiem în propriile noastre amintiri şi în propriile noastre reziduuri. Cam trist, nu?

Inception
regia şi scenariul Christopher Nolan
cu: Leonardo DiCaprio, Joseph Gordon-Levitt, Ellen Page, Tom Hardy, Ken Watanabe, Dileep Rao, Cillian Murphy, Tom Berenger, Marion Cotillard, Pete Postlethwaite, Michael Caine