Folosirea unor puneri în abis de felul acesta e ceva la care Nolan a mai apelat de-a lungul timpului, în filme precum Memento (2000) sau The Prestige (2006). În Inception, însă, prezenţa lor reprezintă pariul-cheie al filmului. E procedeul care îi permite lui Nolan să născocească spaţii inedite, labirinturi onirice, în care să pună la bătaie o întreagă imagerie science fiction.
Dom Cobb (Leonardo DiCaprio) e un fel de hoţ savant, o autoritate în materie de furat secrete preţioase din minţile oamenilor. Stă în ştiinţa lui de a stabili un contact, în timpul somnului, cu subconştientul unui om şi de a-i extrage, în interiorul unui vis, informaţiile cele mai confidenţiale. De aceea, Cobb e angajat de diverse corporaţii pentru a fura secrete de afaceri de la corporaţiile concurente. Asta până când Saito (Ken Watanabe), un magnat japonez, îi propune ceva exact pe dos: nu să fure o idee, ci, din contră, să planteze una - una autodistructivă - în mintea moştenitorului unei firme rivale. Iar asta în schimbul rezolvării problemelor lui personale. Deşi spionajul corporativ i-a întărit reputaţia, tot el a făcut din Cobb şi un fugitiv internaţional, obligându-l să renunţe practic la posibilitatea de a-şi mai vedea cei doi copii. Oferta lui Saito e, deci, un second chance, promisiunea unei recuperări, a unei întoarceri la viaţă normală. Pentru asta, Cobb trebuie să imagineze, cu ajutorul lui Ariadne (Ellen Page), trei nivele de vise în vise. E, cum ar veni, spaţiul în care se plăsmuieşte proiecţia subconştientului unui om care visează că visează că visează.
Filmul nu duce lipsă nici de mister, nici de energie. Existenţa unei modalităţi de a te strecura în psihicul unui om, pentru a-i şterpeli sau schimba ideile, e, orice s-ar spune, o propunere captivantă. Suntem invitaţi, prin urmare, să înţelegem legile complicate după care acest lucru devine posibil în vis: timpul se scurge mai greu (5 minute în realitate înseamnă aproape o oră în vis - asta doar la primul nivel); oamenii care trec pe lângă tine şi par să-şi vadă de existenţa proprie sunt, în realitate, proiecţii ale propriului tău subconştient; apari direct în mijlocul unei acţiuni precise şi nu te trezeşti decât murind sau suportând o cădere în gol; cel căruia i se plantează ideea - ni se spune - nu trebuie să bănuiască nicio clipă că se află într-un vis. Are, deci, destul schepsis pentru a-l face prizabil, pentru a suscita interesul preconizat şi poate şi nişte Oscaruri.
În timp, însă, promisiunea unei înţelegeri mai profunde a subiectului se subţiază tot mai mult, pe măsură ce filmul se apropie de sfârşit. E greu să vezi o revelaţie în faptul că, atunci când te fâţâi din realitate în vis şi din vis în realitate, se mai întâmplă să uiţi care-i una şi care-i alta. Şi, ca să mergem cu abisurile până la capăt, s-ar zice că nici pentru Nolan nu e foarte clar dacă ce face el e visătorie hollywoodiană sau o reflecţie realistă asupra manifestărilor subconştientului sau asupra manipulării lui. Judecând după grija cu care alege să restituie realismul decorurilor din vise - filmările au avut loc în şase ţări diferite tocmai ca să evite filmarea în platouri -, după cât de minuţios şi de insistent se ocupă de descrierea mecanismului de implantare a ideii şi a legilor după care el funcţionează, am crede că aspiră la o oarecare formă de realism. E prea mult sârg descriptiv, stă prea bine cu explicaţiile, aşa-zicând ştiinţifice, ca să nu fie aşa. Cu tot asaltul lui senzorial, Inception ar vrea să ne trezească şi mintea, nu numai simţurile. Din păcate, când realismul ăsta se manifestă mai mult prin acurateţea cu care prezinţi bătăile şi împuşcăturile, problema lui e că suscită numai polemici la care te-apucă somnul.