Minte de arhitect - Inception

În Inception Leonardo DiCaprio joacă rolul unui spărgător de vise (Dom Cobb) care, alături de o echipă profi, fură sau implantează idei în subconştientul oamenilor. Bine, nu operează în subconştientul oricui, ci acolo de unde obţin un avantaj - bani sau, în cazul lui Cobb, influenţa unui magnat de "a aranja" ca el să scape de o problemă mai veche cu autorităţile (o problemă care psihiatric se traduce printr-un fel de vină provenind de la fosta soţie), astfel încât să se reîntoarcă în America la copiii săi. N-aş putea să vă povestesc despre plot luând în calcul toate regulile prestabilite de scenariu despre cum se întâmplă toată acţiunea de cufundare într-un vis comun al unuia sau al altuia; în primul rând că nu mi-aş îngădui să vă stric această plăcere, în al doilea rând, treaba e atât de complicată (dar nu de nedezlegat!) că mare parte din film nu faci decât să descoperi premise logice. Iar şi iar.

Pe scurt, Cobb are misiunea de a implanta în mintea moştenitorului unui imperiu energetic (Robert Fischer, jucat de Cillian Murphy) ideea că tatăl său nu a vrut să fie ca el şi, prin urmare, să distrugă compania. Ce urmează e încercarea acestei echipe de a pătrunde în cel mai adânc strat al subconştientului lui Fisher (adică să creeze un vis în vis, care e, de fapt, un vis în alt vis) pentru "a umbla" la partea lui afectivă şi să îl facă să ajungă, prin parcurgerea unei situaţii, la concluzia de mai sus.

Ce face regizorul-scenarist (Christopher Nolan) aici e să schematizeze în această poveste jocul freudian al unui creator de ficţiune cu mintea spectatorului (sau legătura ultraexploatată de mari autori dintre film şi vis). Felul în care ajunge Nolan să stăpânească gradele de manipulare a ficţiunii e spectaculos - există, la un moment dat, patru straturi de suspans simultan şi diferite niveluri de identificare pentru fiecare dintre ele. Dar acest element spectaculos provine din stăpânirea calculată a structurilor de rezistenţă ale unei poveşti (multiplicate), mai puţin din încrederea în structurile abisale ale imaginaţiei privitorului (cum făcea Hitchcock). Nolan e, dacă nu chiar un inginer de structuri, atunci un arhitect a cărui creaţie e raţională şi pur funcţională.