Morişca amintirilor - Inception

Christopher Nolan este regizorul pornit strălucit pe firul memoriei, echivalentul MTV pentru noile generaţii a ceea ce a fost Alain Resnais în deceniul 6. Mereu interesat de posibilităţile şi limitele creierului uman, cineastul aflat la jumătate de drum de viaţă şi carieră a reuşit mereu să inoveze în acest sens. Memento, Batman Begins, The Prestige şi mai ales megasuccesul The Dark Knight stau mărturie. Thrillerul de acţiune de faţă nu face nici el rabat, fiind un must see, ca Avatar sau 2012. Mergeţi să descoperiţi cum reuşeşte Nolan să scrie şi să regizeze o profundă poveste hi-tech, postmodernă, cu accente expresioniste, cu halucinante efecte, în foarte multe locaţii şi să te ţină cu sufletul la gură, să dezamorseze suspansul din scenele uimitoare de acţiune cu sclipiri de umor care te iau pe nepregătite. O poveste complicată şi densă pe care să o urmăreşti cu sufletul la gură, mereu cu uimire şi respect pentru el, că ştie să o ţină în echilibru şi să nu devină prea incoerent.

Fiecare regizor îşi doreşte să fie creatorul unui Hamlet - un film-diademă care să aibă de toate: viaţă, dragoste, moarte. Şi, mai nou, un Titanic, cu efecte nemaipomenite, cu suspans, cu o poveste de dragoste şi morală înaltă. Ei bine, Nolan şi le-a dorit probabil pe amândouă, tocmai de aceea e interesant să îi urmăreşti acest proiect atât de ambiţios, cu detaliile puzzle-ului toate potrivit de violente sau de lirice ca să nu pară ridicole prin exces. Şi, la o adică, mai mult. Căci are în final şi o scenă de devoalare cu ce este ascuns în seiful căutat, iar momentul seamănă cu săniuţa şi cu clasicul "Rosebud" din filmul lui Orson Welles, Citizen Kane.

Nolan duce Matrix, Johnny Mnemonic, reformatarea oraşului în timpul somnului din Dark City mai departe. Visul devine la el unul din vis, din vis, din vis. Unul care se poate multiplica în oglinzi, aşa cum decorul se poate mişca ca un desen 3D de Escher. Iar când "visul se prăbuşeşte", decorul se fărâmiţează şi cade peste eroi, cum îşi imaginase şi Ray Bradbury mai demult în povestirile lui. La el nu se explică pleonastic în cadru, informaţiile şi detaliile le afli încet, pe parcurs, bineînţeles la final. Mai multe genuri cinematografice se suprapun, iar peste toate o alură de joc video foarte elevată (găselniţa că în vis subconştientul fiecăruia nu se poate trezi decât dacă e omorât). Interesant cum ştie regizorul să arate cum trece timpul. Şi, la fel, cum îşi pune eroul să vorbească despre clipa care trece, irecuperabil pierdută.

În afară de scenariu, de efectele speciale digitale, de imagine (foarte frumoase filmări în ralenti) şi montaj (acelaşi Lee Smith ca la The Dark Knight), filmul are foarte puternică şi emoţionantă proptea în coloana sonoră numai bună de achiziţionat. Hans Zimmer şi-a creat parcă pentru acest film o simfonie care însoţeşte în permanenţă imaginile şi personajele. Pentru prima dată după mult timp, acest lucru nu deranjează. După muzica de suflet creată pentru The Last Samurai, Zimmer aduce accente de başi şi, mai ales, energice, electrice sunete de tulnice metalice tibetane. Puteţi asculta o parte din sountrack şi pe                            pagina oficială.

DiCaprio reia cumva o faţetă a personajului jucat la Scorsese în Shutter Island, căci, la fel ca acolo, e blocat în amintirea soţiei moarte pe care nu poate să o mai reţină în sine.

Ellen Page, vedeta din Juno, cu frumuseţea ei fragilă, are aici parte de un rol de ceas-deşteptător. Personajul ei, o studentă la arhitectură chemată în proiect să construiască labirintul din vis, se numeşte Ariadne, aşa că, deloc străveziu, exact ca tiza sa din legendele greceşti, ea este cea căreia i se îngăduie în momentele-limită şi cheie să fie mai calmă, mai matură şi mai deşteaptă decât toţi ceilalţi specialişti. Veţi vedea, la o replică de-a ei, când întreabă siderată "Staţi! În al cui subconştient intrăm acum?" sala râde, căci este o întrebare valabilă şi pentru spectatori. Ea găseşte soluţia optimă, în ciuda vârstei şi lipsei de experienţă. Ea în sine este firul călăuzitor pentru erou.
 
Joseph Gordon-Levitt, cu feţişoara lui ciudată, a prins avânt în producţii independente şi ne-a ajutat să uităm personajul din serialul de comedie 3rd Rock from the Sun. După rolul principal din 500 Days of Summer, are aici o trambulină spre blockbusterele de acţiune.

Însă nu cei dinainte menţionaţi - care apar în rolurile principale -, nu Michael Caine, nici Tom Berenger îmbătrânit frumos, nu Ken Watanabe (toţi foarte înalţi, foarte bune figuri bărbăteşti!), nici măcar Marion Cotillard (aici în postură cumva de Bond Girl) nu reuşesc să ţină piept vedetei-locomotivă DiCaprio. În mod surprinzător (şi, trebuie să recunosc, o foarte plăcută surpriză pentru mine) este vorba de Tom Hardy (poate aţi văzut reuşita versiune de pe History cu The Virgin Queen sau Wuthering Heights din 2009). Bravo! Are o prezenţă memorabilă, are parte de câteva replici cu umor. Să sperăm că reflectoarele încep să fie puse pe el. Merită.

În ciuda câtorva lungimi şi burţi, filmul trebuie văzut. Pentru poveste. Pentru efecte. Pentru un tren care apare pe mijlocul drumului în plină cursă-urmărire. Pentru un spectaculos montaj paralel între TREI locaţii, cu trei fire narative, cu aceleaşi personaje, dar aflate în alt vis, alt nivel, al altcuiva. Tensiune, interes, ritm, muzică -super! Pentru transportarea "pachetului" de oameni adormiţi legaţi cu cablu şi care pluteşte în spaţiul cu gravitaţie zero. Pentru eroii adormiţi în maşină şi felul cum îşi mişcă în ralenti picioarele, cu picături de apă sau cioburi în jur, în cădere. Şi, de ce nu, pentru finalul foarte patriotic. Pentru că va avea multe nominalizări la Globul de Aur şi Oscar.