Despre Hitler: Se zice că Hitler ar fi spus odată: "toţi cei care pictează cerul verde şi iarba albastră vor fi sterilizaţi". Adică toţi cei care îndrăznesc să iasă din tipar vor fi pedepsiţi. Dar se contrazice. El însuşi iese din tipar pentru că zice asta. Nimeni până la el nu se mai inventase o astfel de regulă. Şi atunci e el însuşi nebun. "Da... Hitler e un fel de model pentru Aurora". Şi-atunci putem zice că filmul ăsta e "o cercetare" despre un om care iese din tipar.
Despre Crimă: Criminalii inventează lucruri ca să poată supravieţui crimei pe care au făcut-o. În ce măsură propriul creier se află la originea crimei? Cum te poţi proteja de mesajele prost decodate care îţi comandă să ucizi?
Despre Public: Mă-ntreb cum va reacţiona publicul la un film de 3 ore despre un om care trăieşte în propriul lui cap. "Eu trebuie să fiu fidel faţă de mine însumi în primul rând. Restul e ficţiune, speculaţie." Îl întreb dacă nu riscă să devină prea ermetic, dacă nu-i pasă de public. Îi pasă. Dar îi pasă în măsura în care şi publicului îi pasă de el.
"Până la urmă, eu dau 3 ore şi nu cer nimic nimănui. Am un film de 3 ore. În cinema. Intri, stai 1 minut şi ieşi. Nu intri deloc. Sau stai 180 de minute şi ieşi. Nu stau eu să te ţin acolo în lanţuri. Onestitatea în relaţia autor-spectator se află de partea autorului care stă gol-goluţ în faţa spectatorului. Se întâmplă ca spectatorul să pună mâna pe piatră şi să arunce. Şi se întâmplă chiar dinainte să vadă filmul. "Aoleu! Un film de 3 ore?! E mult!" E mult în raport cu ce? Cu viaţa lui drosofila melanogaster, poate.". Şi uite-aşa revenim la discuţia despre creierul care are anumite tipare şi reguli. Şi, în cazul ăsta, scoatem cronometrul şi metrul din buzunar şi constatăm: trei ore e mult.
Despre Oameni şi Comunicare: "Ştii, e complicat, noi toţi ne luptăm de fapt cu propriul nostru creier. Creierul are nişte date fixe care îl fac să ţină în viaţă corpul. Reacţionează mecanic la anumite lucruri. Preia / prelucrează / păstrează anumite lucruri, fără să ne întrebe. Creierul nostru e de capul lui. Şi atunci nu mai ştii. Care e tu-ul tău cel mai tu ?". Face o pauză şi deschide uşa care nu vrea să stea în niciun fel deschisă.
"Da. Asta mă interesează. Felul în care fiecare dintre noi trăim în propriul nostru cap. Şi asta poate căpăta accente tragice. Faptul că nu putem pătrunde în mintea celuilalt pentru că suntem prizonierii propriului nostru creier. Şi asta e tot ce se poate spune despre noi în relaţie cu celălalt. Noi toţi suntem nişte planete populate. Nişte civilizaţii extraterestre. Nu suntem în stare să ne decodăm just nici pe noi, darămite pe ceilalţi. Şi oricum, primul instinct e de a-l domina pe celălalt, ăsta e motorul vieţii în comunitate. Din momentul în care am început să scriu, am ştiut că inamicul meu numărul 1 este creierul spectatorului. Pentru că ceea ce încercăm să comunicăm se blochează undeva pe drum. Între să înţelegi şi să crezi că ai înţeles e un pas foarte mic."