Bravo lui Nolan că a reuşit un blockbuster inventiv, entertaining (cel puţin de la un punct încolo), destinat să suscite o mitologizare popculturală de tipul Matrix. Inception te pune pe gânduri în legătură cu fanatizarea blogosferei şi, în special, a fanboy-şilor care linşează orice critic ce îndrăzneşte să fluiere în biserica Nolan (unii întreabă "păcătoşii" "cine sunt ei de au tupeul să...?", alţii ştiu exact ce sunt: nişte impostori debili / frustraţi care ar trebui să-şi caute alt job).
Inception te forţează să analizezi ce anume face un film "mare": e contrariant şi stimulant, dar nu e o capodoperă. E excitant nervos, flashy, frustrant şi cam fără miză, ca un cub Rubik cu pătrate lipsă. Da, conceptul e copleşitor, dar atât de încurcat, încât Nolan are nevoie de mai bine de o oră de expoziţiune, de dialoguri greoaie sau de-a dreptul ridicole, până să pună intriga în mişcare. Şi atunci când filmul "începe", ai impresia că inventează reguli din mers (chiar şi comentatorii care susţin că au înţeles totul nu se pot abţine să nu se certe şi să se contrazică între ei).
Un film-jaf plasat în subconştient
DiCaprio (care pare abia trezit din Shutter Island) este Cobb, un "extractor" dintr-o societate futuristă (?), descrisă ca un travelogue James Bond. El intră în visele oamenilor şi smulge de acolo informaţii importante. Acum e angajat de un boss corporatist să introducă în mintea unui rival ideea că trebuie să-şi fărîmiţeze imperiul. În spatele straturilor năucitoare de vis în vis şade un film-jaf cu o echipă de specialişti ce operează, nu într-un cazino, ca-n Ocean 11, ci în subconştient.
Întrebarea nr. 145: de ce ar plăti Saito toţi aceşti bani pentru a planta în mintea lui Fisher doar o sugestie care nu garantează rezultatul? Întrebarea nr. 245: de ce doar Cobb are o obsesie şi o traumă (nevasta lui moartă, Mal), iar ceilalţi sunt atât de curaţi? Poate pentru că nu există ca personaje, nu au istorie, sunt doar nişte sidekicks cu care ţi-e imposibil să empatizezi?
Nu ştiu despre voi, dar eu cer de la o capodoperă nu doar exerciţiu cerebral, ci şi conexiune emoţională. Nolan nu e Dali sau Lynch, nu e nici măcar Cameron; nu te "transportă" într-o altă lume, e mai mult un inginer ce desenează imagini epatante (cea cu Parisul pliat e campioană), dar seci. Visele sunt prea concrete. Înţeleg "că aşa trebuiau să fie pentru ca victima să le ia drept realitate", dar cum rămâne cu nivelul oniric unde eroul şi soţia sa îşi construiseră propriul univers escapist?