... Nu de alta, dar pentru mine, ediţia cu numărul 67 a Festivalului a început cu o zi înainte... Adică sâmbătă dimineaţă, post acreditare (n-am reuşit s-o facem vineri, aşa cum scriam în postul anterior), cu Jianyu / Reign of Assassins, co-regizat de Su Chao-Pin şi John Woo (cel din urmă fiind recipientul din acest an al Leului pentru întreaga activitate). Filmul e, cumva, un curio, pe clasica poveste de epocă plină de trădări şi maeştri kung fu (conform descrierii oficiale, e un soi de Face/Off meets Mr. & Mrs. Smith; conform mie, e mai degrabă Scenes from a Marriage - versiunea wu xia pian), cei doi co-regizori ţesând o minunată poveste de dragoste imposibilă cel puţin pe hârtie (Jianyu comportă twist, aşa că detaliile de plot pe care vi le pot oferi sunt minime) şi care, de la distanţă, mi-a adus aminte de melodramele lui Douglas Sirk. Nu de alta, dar miza action a filmului (o fostă asasină profesionistă e căutată de tovarăşii pe care i-a trădat şi cărora le-a furat nişte preţioase moaşte sfinte - ei bine da, Woo îi întoarce un compliment fanului no.1, Quentin Tarantino, şef de juriu veneţian) e estompată, având rolul unui motiv recurent menit să te scoată, din când în când, din filmul de dragoste-comentariu apropo de cât de complicată poate fi viaţa de cuplu, când cei doi parteneri în discuţie, Michelle Yeoh şi Jung Woo Sung, nu prea au nimic în comun... Cu excepţia iubirii, desigur. Şi-a caftelii.
Tot în categoria "film ce pare despre ceva dar e, de fapt, despre altceva" intră şi cel mai recent Kelly Reichardt, Meek's Cutoff: în 1845, undeva prin Oregon, 7 colonişti (trei familii) se despart de restul grupului venit să inhabiteze America (parţial, încă a indienilor) şi pleacă, împreună cu călăuza lor, numitul domn Meek (un Bruce Greenwood aproape de nerecunoscut, cu barbă à la generalul Custer), care vorbeşte mult şi reuşeşte foarte puţine... Mai precis, reuşeşte să-i rătăcească în deşert (una dintre soţii, jucată de favorita lui Reichardt, Michelle Williams, îl suspectează de rea-voinţă dar îşi dă curând seama că e vorba doar de prostie) şi, vreme de câteva zile, amărâţii cu pricina bântuie printre mărăcini, dotaţi cu tot mai puţină apă şi / sau speranţă. Aparenta salvare vine în forma unui indian pe care-l capturează şi pe care, în ciuda majorităţii retrograde (altă soţie, jucată de Shirley Henderson, decretează ritos "indienii nu preţuiesc viaţa aşa cum o facem noi, e un fapt demonstrat!"), aceeaşi Michelle Williams, susţinută de soţul ei mai în vârstă (Will Patton), reuşeşte să-l salveze în numele unei toleranţe care, la acea dată, nici nu cred că exista sub formă de termen de dicţionar. Aşadar, la fel ca anteriorul opus al regizoarei, Wendy and Lucy, şi Meek's Cutoff e un film despre oameni pierduţi şi despre lipsa de comunicare (cei opt discută între ei tot timpul, dar nu par să se înţeleagă decât superficial), doar că, acum, intervine şi complicata temă a habotniciei şi a opoziţiei credinţă - toleranţă (deloc întâmplător, cei care stau cel mai des cu mâna pe Biblie şi cu cuvântul Domnului pe limbă sunt tocmai cei care militează mai aprig pentru linşarea indianului). Temă rămasă, după cum arată finalul deschis al filmului, neclarificată până în ziua de azi.
Cel de-al treilea titlu al zilei a fost, de altfel, şi cel mai percutant din această tripletă inaugurală de filme bune. Incendies, al canadianului Denis Villeneuve (prezent în 2009 la Cannes cu Polytechnique), reprezintă ecranizarea unei piese de teatru scrise de Wajdi Mouawad, despre care se spune că ar avea la bază o poveste cât de se poate de reală: o libaneză îşi roagă, prin testament, copii gemeni să-şi caute atât fratele născut cu mult înaintea lor şi dat spre adopţie, cât şi tatăl despre care cei doi ştiau că ar fi murit în război. Ceea ce urmează, e un cutremurător periplu în complicata viaţă a acestei femei care a trecut de la militantismul de tip jurnalistic la acte de terorism extrem, de la creştinism la islamism, şi de la o tinereţe plină de speranţă la 15 ani de teribilă închisoare politică. Despre toate aceste lucruri, copii săi (convinşi, până atunci, că mama lor a fost o simplă secretară) nu ştiu nimic - rolul lor, deopotrivă detectivistic şi "arheologic", e să dezgroape, odată cu spectatorii, un trecut pe care nimeni nu vrea să şi-l amintească şi care, odată scos la iveală, n-are nici pe departe darul de a consola... Din nou, un film despre toleranţă, despre cât de mult rău poate să facă dorinţa de răzbunare (fie ea şi legitimă), despre religii ale iubirii transformate de oameni într-o scuză pentru ură şi violenţă şi despre cum, la un moment dat, cineva trebuie să spună "destul".