Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Incendies

În proximitatea nonsensului - Incendies


Film Menu, noiembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Nu, Tatăl nostru, Tu nu eşti adevărul nostru, pentru că adevărul nostru a fost ucis, pentru că adevărul a fost înmormântat împreună cu cerul care nu mai există nici el, căci casa Ta, Doamne, ea este acum casa morţilor, da... Nu, Tatăl nostru, cei răi nu vor fi pedepsiţi, ci, dimpotrivă, ei vor fi cei care vor stăpâni lumea. Nu, Tatăl nostru, nu există biruinţa binelui asupra răului (...), a credinciosului asupra necredinciosului. Nu, Tatăl nostru, nu cred că Ţi se poate povesti totul. (...) Nu cred că există vreun sens în tot ceea ce se povesteşte."[1]

Incendies, nominalizat în 2011 la premiile Oscar pentru cel mai bun film străin, este adaptat de către Denis Villeneuve şi Valérie Beaugrand-Champagne (script superviser) după o piesă de teatru scrisă de Wajdi Mouawad.

În linii mari, povestea filmului este cea a unei femei din Orientul Mijlociu, Nawal Marwan (Lubna Azabal), a cărei viaţă ajunge să depindă în totalitate de confruntarea religioasă şi militară dintre creştini şi musulmani. Villeneuve declară că nu a vrut să facă un film politic, drept cele mai multe dintre locaţii sunt fictive, însă, cu toate acestea, şi în pofida faptului că a  turnat în Iordania, totuşi, Războiul Civil Libanez din 1975-1990 pare să fie baza reală a scenariului. În parte, este un road-movie narativ, structurat pe capitole, care, pe lângă schimbarea locaţiilor, presupune şi diferite poziţionări temporale, dar şi un exerciţiu liric despre oroare (ştiu, sunt două cuvinte care par a se respinge).

Nawal emigrează în Canada, lăsând în urmă (de fapt, nu poate să lase nimic în urmă) un trecut dureros şi complicat, şi ajunge să lucreze ca secretară în biroul unui notar. În cea de-a doua secvenţă a filmului, suntem în biroul acestui notar, care, după moartea femeii, le înmânează celor doi copii ai ei, Jeanne şi Simon, două plicuri pe care ei trebuie să le dea mai departe: unui frate, de a cărui existenţă nu ştiau, respectiv unui tată pe care îl credeau mort. Nawal specifică în testament că numai după îndeplinirea acestei dorinţe, cei doi vor putea să o îngroape cum se cuvine.

Spuneam mai sus că Incendies este un road-movie. Ei bine, Jeanne - asistentă universitară la catedra de matematică pură (Villeneuve are ce are cu femeile astea) - este cea care reface drumul mamei, în sens invers, în Orientul Mijlociu, încercând să afle mai multe despre viaţa acesteia, urmată mai târziu, de fratele geamăn, ceva mai îndărătnic şi ceva mai supărat pe Nawal, căreia îi reproşează post-mortem absenteismul. Din acest motiv, oscilaţia trecut-prezent, întărită de comparaţia mamă-fiică (ambele străine, în măsuri şi din motive diferite, de cutumele şi de felul de privi lumea specifice femeii orientale) devine regulă de citire a filmului.

Ce se spune? Că o femeie creştină se îndrăgosteşte de un partizan musulman, că rămâne însărcinată şi că cei doi vor să fugă, departe de oprobriul şi ruşinea stârnite în familie. Că bărbatul este ucis de fratele lui Nawal, că acel copil se naşte şi ajunge într-un orfelinat şi că ea este trimisă la studii, în grija unui unchi. Că Nawal scrie la un ziar, militând pentru pace, până în momentul în care izbucneşte un război civil, cu revendicări religioase. Că ea pleacă în căutarea copilului, în ciuda pericolului generalizat din jur. Şi că în încercarea aceasta eşuată, ea vede şi trece prin lucruri monstruoase şi aberante. O primă alegere pentru Nawal este momentul în care traversează o zonă de ţară părăsită şi, pentru a putea urca într-un autobuz plin de musulmani, îşi ascunde crucea de la gât şi îşi acoperă capul cu o eşarfă. Problematic, sigur, dar nu aici e oroarea cea mai mare - de fapt, ea de-abia cum începe să se arate.

Autobuzul este oprit de o facţiune militară creştină care se lansează cu nonşalanţă, mitraliere şi gazolină asupra pasagerilor. Nawal îşi arată crucea şi minte cum că una din fetiţele aflate încă în viaţă ar fi a sa, pentru a o salva. Autobuzul este incendiat, iar fetiţa împuşcată. Ce urmează este un cadru extrem de grandilocvent, dar nu mai puţin frumos. Nawal se face mică, e în genunchi, abia respiră,  autobuzul e în flăcări, iar între ea şi fumul negru nu e decât un drum care nu pare să ducă nicăieri. Între timp, aflăm că orfelinatul a luat foc şi că nu are cum să dea de urma băiatului. Momentul evocat mai sus o transformă dintr-o militantă pentru pace într-o femeie care caută răzbunare şi care trece de partea anti-naţionaliştilor musulmani, doar pentru "a-l învăţa pe duşman ceea ce viaţa a învăţat-o pe ea". Îl ucide pe liderul creştin şi ajunge să petreacă 15 ani într-o închisoare, unde este supusă sistematic torturii, şi cu precădere torturii prin viol.

Tot ceea ce ţine de narativ, toate evenimentele, trăite şi povestite, sunt întreţesute cu destul de multă complexitate, în sensul că filmul are structura unui puzzle - nu în ideea în care ar fi greu de urmărit, însă. În calitate de scenarist, Villeneuve simte nevoia să pună toate cărţile pe masă pentru spectator şi eventual, să-i maseze şi tâmplele, din când în când, cu o muzică dulceagă, atunci când povesteşte lucruri dificil de digerat.

Absurditatea pe care un război o poate naşte, abandonul, urmat de prostraţie - care îi înghite, în cele din urmă, pe cei implicaţi în război, cu sau fără voia lor - şi toată amintirea ororii cu care ei trebuie să trăiască mai departe, sunt subiecte cel puţin împovărătoare. (Big spoiler alert - nu că n-aş fi spus destule până acum) O femeie ca Nawal, care caută să se răzbune, după ce în prealabil a avut de suferit la niveluri diferite - de la  palpabil la principiu - devine, în închisoare, inclusiv victima propriului fiu. Urmarea violului incestuos sunt Jeanne şi Simon, în fond, doi "copii ai războiului".

În spatele uşii pe care înainte scria destin sau fatalitate e în continuare înscrisă o limită, şi anume, în cazul de faţă, războiul, care, by the way, este man-made. Villeneuve spune lucrurile astea şi mai adaugă ceva foarte important, probabil cel mai important lucru şi cel mai greu de explicat logic. După ce afli că "unu şi cu unu fac unu", după ce constaţi că ai respirat tot timpul în proximitatea nonsensului, după asta, mai trebuie să mai trăieşti încă puţin, ca să încerci să găseşti cuvintele care să exprime iertarea şi blândeţea în faţa celor care ţi-au greşit şi faţă de care, în acelaşi timp, tu însuţi ai greşit. De acord, tu, spectatorul, nu ştii de unde vin cuvintele finale ale lui Nawal, adresate în scrisoare fiului-călău, cuvinte de dragoste, dar ele sunt importante pentru că sunt motivul pentru care Incendies nu este doar un film despre oroare, ci şi despre iertare, oricât de iraţională ar putea părea aceasta din urmă.

Nu pot, însă, să nu remarc faptul că Incendies nu este un film genial, nici măcar unul rafinat. Vreau să ştiu ce are de spus Villeneuve, dar  cum  o spune este de multe ori enervant. Tehnica adoptată de el este ultra-demonstrativă. Înainte de fiecare decizie luată de un personaj, regizorul-scenarist simte nevoia să-l pună să argumenteze, să declame pentru spectator, aşa cum ar rezolva o problemă de matematică. "Ipoteza este tot ce aţi văzut mai înainte, asta e concluzia la care am decis să ajung. Urmăriţi-mă cum fac demonstraţia." Şi, sigur, în fond, asta ar putea fi o opţiune dacă ar fi asumată, dar e destul de iritant să urmăreşti derularea unei poveşti atât de complexe uman şi moral, tratată când cu rigoare şi răceală (ceea ce n-ar fi rău, dacă ar fi constant), când cu implicare emoţională. E ca şi când Villeneuve s-a lăsat copleşit de povara poveştii şi a rămas acolo, blocat, iar absenţa lui adesea face lucrurile extrem de neinteresante. Şi e rău, în principiu pentru că ritmul filmului trenează pe alocuri. Ca să nu mai zic că e extrem de redundant.

În mijlocul filmului, de exemplu, notarul spune: "Moartea nu e niciodată sfârşitul unei poveşti. Întotdeauna rămân urme demne de a fi cercetate." Da, ştim. Ne-ai mai spus asta, în alt mod, la fel de lipsit de subtilitate, dar totuşi cinematografic, în prima secvenţă a filmului. Deci, dacă moţăiaţi la început, nu-i nimic, domnul Villeneuve vă ia uşurel pe genunchi şi vă pune în temă. De ce face lucrurile astea inutile? De ce?

Însă, pentru a nu fi nedreaptă, merită să adaug că jocul lui Lubna Azabal este remarcabil. Deci, poate că deşi scenaristul a mai dat chix, regizorul era, totuşi, acolo; dar şi că  imaginea, aşa explicit-grăitoare cum şi-o doreşte Villeneuve să fie, este extrem de elaborată şi de eye-catching şi de lirică. Una peste alta, e un film de văzut.
 


[1] Matei Vişniec -  Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia





 Toate articolele despre Incendies


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andreea Mihalcea


Alte articole

 Explozii în suflet - Incendies, Manuela Zipişi
 Tragedie orientală în sânge pe limba occidentalului - Incendies, Andreea Dobre
 Idei şi realităţi - Incendies, Lucian Maier
 Ororile războiului - Incendies, Cristina Zaharia
 A doua zi - TIFF, 2011, Lucian Maier
 Toate articolele despre Incendies


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer