Explozii în suflet - Incendies

"Moartea nu e niciodată finalul unei poveşti" - replica personajului e definitorie pentru un film a cărui intensitate narativă explodează având drept punct de pornire moartea unei femei din Canada zilelor noastre.

Incendies, care s-a aflat pe lista nominalizaţilor la Oscar 2011 pentru "Cel mai bun film străin" e un film care îţi întoarce mintea şi stomacul pe dos şi te obligă să rămâi pe scaun până la finalul genericului, aşa cum într-o sală de cinema românească nu se prea obişnuieşte. Complexitatea poveştii e atât de puternică încât alte merite / defecte de construcţie cinematografică ale filmului canadianului Denis Villeneuve trec rapid în plan secundar. Se apasă adânc pe pedala şocului vizual, însă nu atât de extrem încât să ai senzaţia unui documentar teribilist sau a "ştirilor de la ora 5".

Nawal Marwan moare şi lasă drept testament gemenilor ei trei scrisori pe care însă nu au dreptul moral să le deschidă de la început, dar a căror apariţie îi împinge spre trecut, în căutarea unui frate de existenţa căruia habar nu aveau şi a unui tată despre care nu ştiu mai nimic. Începe o poveste iniţiatică a celor doi fraţi, care în finalul filmului inspirat de piesa omonimă a lui Wajdi Mouawad vor fi loviţi de povara unor secrete care le vor pune la îndoială chiar şi dreptul de a respira. Un al doilea fir narativ se insinuează pe măsură ce gemenii se întorc în ţara natală a mamei lor, undeva în Orientul Mijlociu, dar care nu e clar dezvăluită.

E povestea lui Nawal, cea foarte curat, vertical, dar deloc rece jucată de Lubna Azabal, care se mişcă din tragedie în tragedie, ca pe un câmp minat într-o existenţă ce stă sub semnul unui constant incendiu-mistuire interioară.

Contrapunctic sărim de la un război civil între musulmani şi creştini din anii '70- '80, la reconstituirea şi înţelegerea punct cu punct a trecutului - în plan macro, al istoriei dar şi micro al poveştii de familie. Drumul şerpuitor prin peisajul stâncos şi arid pe care îl face Jeanne către satul mamei ei e îmbibat de fantomele unui trecut peste care s-a aşternut un prezent ce cară în spate victimă după victimă, război după război. Dar Incendies nu e un film despre bombe şi terorişti care să ne smulgă lacrimi sau să ne deschidă ochii etic ori politic asupra lumii arabe, ci o poveste demnă de a fi pusă în scenă într-un teatru grec antic.

Creştina Nawal se îndrăgosteşte de cine nu trebuie, adică de un musulman, ucis fără a clipi de fratele ei şi are un copil-ruşine pe care bunica îl va da spre adopţie nu înainte să-l însemne în talpă pentru ca mama să mai aibă astfel o şansă de a-l recunoaşte. Apoi toată viaţa lui Nawal se va învârti în jurul căutării fiului ei şi, dincolo de război, crime, activă implicare politică, închisoare, tortură sau viol, nu va înceta niciodată să spere. Iar găsirea lui, după ani, îi va da lovitura finală şi fatală. La fel de loviţi vor fi gemenii, Jeanne şi Simon pe măsură ce viaţa mamei lor se dezvăluie cu toate adevărurile tăinuite. Pentru că trecutul ne defineşte şi ne leagă iremediabil de fapte, locuri şi oameni.

Adevărul este atât de greu încât te întrebi dacă personajele filmului vor mai reuşi să funcţioneze vreodată normal. Însă căutarea se încheie, cele 3 scrisori sunt deschise şi perplexitatea se estompează în gestul final în care cel pierdut stă în faţa mormântului, călău şi victimă a destinului, deopotrivă.

Incendies devine un film necesar pentru un mic scurtcircuit apropo de limite, asumări şi privit destinul drept în faţă.