Idei şi realităţi - Incendies

Pe Denis Villeneuve l-am descoperit la TIFF în 2009, cînd a fost prezent în competiţia Shadows cu un scurtmetraj incitant, Next Floor. În care unsprezece persoane se îmbuibau cu mîncăruri alese şi, odată cu schimbarea mîncărurilor, maestrul de ceremonie anunţa trecerea la următorul nivel, moment în care petrecăreţii cădeau cîte un etaj către străfundurile pămîntului. Next Floor e un omagiu şi o replică inteligentă aduse filmului francezo-italian La Grande Bouffe, pe a cărui linie critică la adresa consumerismului se şi înscrie. Next Floor e o metaforă à la Ferreri şi Greenaway, o metaforă în care e vizat spiritul hulpav al occidentalului hrănit cu publicitate şi robotizat de un sistem care îi vinde visul împlinirii sociale ambalat în celofan Chupa Chups.
 
Villneuve nu era un debutant, avea deja două lungmetraje realizate. Cum nu s-a întîmplat să le întîlnesc în aceşti ani, m-am bucurat să constat că voi avea ocazia să urmăresc pe ecranele noastre ultima sa creaţie, Incendies. Un film multipremiat în ţara sa natală şi un film nominalizat la Oscar. Un film care adaptează piesa de teatru cu acelaşi nume, scrisă de Wajdi Mouawad, un autor canadian de origine libaneză.
 
Din cauza acestor premii şi nominalizări, toate oferite de sistemul cinematografic oficial canadian sau american, nu mă aşteptam ca filmul actual să urmeze linia critică vizibilă în scurtmetraj. Însă nici nu aş fi crezut că poate fi atît de conformist în felul în care priveşte lucrurile. În Incendies vedem aşezate pe ecran toate prejudecăţile occidentale despre Orientul Mijlociu. Cruzimea bărbaţilor în relaţie cu femeile sau cu celălalt, străinul, tradiţiile locale portretizate drept barbarie, conflictul perpetuu între culturi. Realităţi şi conflicte care, odată ce ieşim din sfera filmului, ar trebui să ne determine să dorim ceva sau pe cineva care să îndrepte situaţia de acolo: într-o lume atît de înapoiată e nevoie de un erou civilizator, acelaşi alb care în filmele western aducea ordinea în Vestul sălbatic acum ar trebui să lucreaze în Estul sălbatic. Pe ţesătura asta socială sînt cusute situaţii morale care îşi trag sevele din aceleaşi idei preconcepute: femeile reprezintă mai degrabă binele, bărbaţii eminamente răul, Orientul este mai degrabă răul, Occidentul este mai degrabă binele.
 
Incendies e asamblat în stilul lui Paul Haggis (din Crash), cu poveşti care se întretaie şi cu întîmplări prin intermediul cărora autorul să obţină un drama absolută. O abordare care prieşte ochiului occidental hrănit cu mesaje hollywoodiene. Filmul are două planuri. Pe de o parte urmăreşte istoria lui Nawal Marwan, o tînără din Orientul Mijlociu care îşi dezonorează familia atunci cînd rămîne însărcinată fără să fie căsătorită; o tînără obligată de familie să aleagă exilul, în timp ce fiul e dat spre adopţie. În acest plan aflăm datele vieţii ei zbuciumate: fratele ei vrea să o omoare cînd rămîne însărcinată, apoi e la un pas de moarte cînd autobuzul în care circulă e atacat de terorişti, apoi ajunge la închisoare unde naşte doi gemeni, apoi în Canada, unde lucrează ca secretară la un avocat important. În celălalt plan îi vedem pe cei doi gemeni, Jeanne şi Simon, plecaţi în Orientul Mijlociu să îşi caute fratele mai mare, aceasta fiind una dintre dorinţele testamentare ale mamei lor.

Expunerea lui Villeneuve este intens dramatizată în stil hollywoodian. Foloseşte pasaje muzicale înălţătoare peste imagini filmate în relanti, în care vedem case distruse de conflicte, copii maltrataţi şi femei maltratate. Secvenţele violente sînt construite cît mai viu şi cu detaliile sîngeroase la vedere, încît filmul să strîngă puncte în dreptul realismului. Şi, nu în ultimul rînd, filmul însumează numeroase capitole scurte, în care alternează cele două linii narative - recuperarea trecutului mamei şi căutarea fratelui în prezent -, astfel că poate fi antrenant o bună bucată de vreme. Şi, fiindcă sparge narativitatea clasică, expunerea cronologică, liniară, filmul are pretenţii de artă. Încearcă să întărească aceste pretenţii împrumutînd o serie de acorduri indie (Radiohead), care ar putea da impresia că privirea sa e diferită de cea oficială.
 
Pînă către jumătatea lui Incendies curiozitatea spectatorului poate fi vie. Multe capitole, informaţie multă, filmul e solicitant. După jumătate, însă, raporturile de forţe se schimbă. Povestea devine previzibilă în amănunt, astfel că spectatorul e cel care aşteaptă ca filmul să ajungă la ceea ce el deja intuieşte.