Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de Teatru Avignon 2009

Riscul de a povesti - Festivalul de Teatru Avignon, 2009


Dilema Veche, august 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

În 2005, George Banu scria despre una dintre cele mai controversate şi înnoitoare ediţii ale Festivalului de la Avignon că anunţă schimbări necesare în teatru. Vorbea despre "sindromul unui Avignon revoltat. Cel al unei lumi bubuind în adîncuri, pe care trebuie să o auzim. Să nu fim surzi!". Ceea ce era latent în 2005 a ieşit cu totul la suprafaţă anul acesta. Au fost spectacole-lectură cu interviuri cu muncitori din uzinele care s-au închis în Franţa. Au fost piese despre muezzini şi cum se adaptează la viaţa modernă. Au fost spectacole despre Legiunea Străină, despre războiul civil din Congo, despre exilaţii din Cecenia, din Brazilia, din Rwanda, din Chile. A fost un spectacol de dans inspirat de Apocalipsa Sfîntului Ioan. E un sentiment de sfîrşit de lume care pluteşte aici.

Nu poate fi altfel pentru că Festivalul a rămas fidel asumării de riscuri, confruntării fără menajamente cu cele mai crude realităţi contemporane. În 2005 se punea o întrebare artei, pe care George Banu o rezuma astfel: "În faţa unei realităţi dislocate trebuie purces, în mod iluzoriu, la recompunerea întregului, sau ea trebuie asumată ca atare?". După experienţa lagărelor de concentrare şi a măcelurilor din războaiele civile din secolul al XX-lea, toate ideologiile şi utopiile care dădeau coerenţă lumii vechi deveneau inacceptabile. Nu mai existau soluţii pentru a recompune întregul. Sau aşa se credea. Cînd o lume se sfîrşeşte, printre ruine se zăresc semnele unei lumi noi. Pentru prima dată anul acesta se discută despre întoarcerea naraţiunii ca o posibilitate de a consola epoca noastră.

Artiştii îşi asumă din nou riscul de a povesti. Artistul asociat în 2009 este Wajdi Mouawad, scriitor şi regizor de origine libaneză care trăieşte în Canada. A cunoscut şi exilul şi războiul civil. Întrebările şi le pune, în primul rînd, sieşi: "Priveşte-mă: născut în Liban ca să cunosc apoi frigul canadian, poţi să-mi spui unde e coerenţa? Dar tocmai, cum să frîngi gîtul destinului şi să găseşti coerenţa, să aşezi mereu bucuria deasupra durerii, întotdeauna? Să extragi din neant o forţă poetică, aceea care nu confirmă distrugerea?". Pe drumul acesta iniţiat de cei doi tineri directori - Hortense Archambaud şi Vincent Baudriller - şi de Wajdi Mouawad, a pornit Festivalul.

Sageata Littoral, Incendies, Forets de Wajdi Mouawad. "Cum să găseşti coerenţă în miezul incoerenţei? Dacă paradisul este pierdut nu înseamnă că nu există." O trilogie care e gîndită ca un parcurs iniţiatic. Personaje în căutarea identităţii. În Littoral, moartea tatălui generează căutarea. În Incendies, moartea mamei trimite fraţii gemeni pe urmele unui război care a dus la un incest involuntar. În Forets, căutarea ia proporţii de odisee: povestea a şapte generaţii trecute care au acumulat promisiuni neîmplinite şi rupturi teribile. Un spectacol care începe înainte de apusul soarelui în Curtea de onoare a Palatului Papilor şi ţine toată noaptea pînă în zori. 11 ore în care nu poţi să nu te laşi prins în poveste. "Cele mai frumoase poveşti - spune Wajdi - sînt cele care vin din tenebre şi ies la lumină pe scenă, singurul spaţiu unde victimele, călăii, judecătorii pot mărturisi fără maniheism despre conflictele şi dramele eterne ale umanităţii." De ce 11 ore? Pentru că în sală, spectatorul duce propria luptă între corp şi spirit, se luptă să îndure pe rînd căldura, frigul, vîntul, oboseala, somnul. Cei care rezistă să facă drumul pînă la capăt privesc răsăritul cu o seninătate şi o bucurie care sînt împărtăşite de actori şi de regizor. Rar se încheie un spectacol într-o comuniune atît de intensă.

Se vorbeşte mult despre simţul pictural al lui Wajdi Mouawad. Curge multă vopsea în piesele lui. Albă, albastră, roşie. Pentru doliu, pentru înmormîntarea în mare, pentru sîngele care curge din rănile pe care le fac promisiunile nerespectate între oameni.

Limba în care scrie e stranie şi pentru francezi, şi pentru canadieni. Franceza clasică se îmbogăţeşte cu expresii canadiene savuroase, iar ritmul vine de multe ori din arabă. O limbă influenţată de marea poezie, fără să fie greoaie. De la un spectacol la altul e din ce în ce mai densă, mai ascuţită, mai vie. Cuvintele la Wajdi Mouawad îşi recapătă seva.
"Tu eşti copilul cu ochii larg deschişi.
Cînd oamenii au aşezat în mîinile tale de copil
Capul meu însîngerat
Tu ai rămas drept
Cu ochii aţintiţi asupra călăului."

Trilogia a schimbat raportul tinerilor cu teatrul. De ce mulţi tineri îl preferă pe Wajdi Mouawad lui Krzysztof Warlikowski, pentru a lua exemplul unui regizor adulat la Avignon? E uşor de intuit. Wajdi construieşte spectacolele în jurul epopeii unui personaj exemplar pentru generaţia sa. Spune poveşti despre război şi exil, aşa cum le-a cunoscut el, însă le spune din interior, de la murmur la strigăt de durere şi disperare. E poate primul festival în care, în ochii publicului, Krzysztof Warlikowski e eclipsat. Nu pentru că (A)pollonia nu ar fi un spectacol excepţional, dar nu reuşeşte să implice emoţional publicul şi să consoleze în felul în care a ales Wajdi să o facă prin teatrul lui. Publicul descoperă un teatru care se poate lipsi de coduri complexe de interpretare, fără ca acest lucru să îi diminueze valoarea. Într-un anumit sens, Wajdi convinge elitele făcînd în acelaşi timp ceea ce unii critici numesc un teatru popular. Ce are Wajdi Mouawad atît de deosebit? Darul de a vedea sensul în mijlocul haosului, darul de a nu căuta sens acolo unde viaţa e de neexplicat, darul de a căuta măsura justă prin personajele lui. Darul de a se mira încă de frumuseţea vieţii. Şi darul de a transmite toate acestea într-un fel accesibil tuturor pentru că o face prin intermediul povestirii cu accente poetice.

Sageata Războiul fiilor luminii împotriva fiilor tenebrelor de Amos Gitai. Scriitor şi cineast contemporan cunoscut pentru filmele în care explorează spaţiul, teritoriul, real sau imaginar, şi felul în care e afectat de război, Amos Gitai a fost invitat să realizeze un spectacol de teatru la Avignon şi a intrat în această aventură cu o idee pe care o mai prezentase în altă formă la bienala de la Veneţia, cu cincisprezece ani în urmă. De ce atunci la Veneţia? Pentru că acolo a existat primul ghetou din lume, iar spectacolul vorbeşte despre momentul istoric care a creat prima diaspora. Imperiul Roman cucereşte Ierusalimul şi forţează evreii să plece în exil. Războiul fiilor luminii împotriva fiilor tenebrelor, inspirat de Războiul evreilor de Flavius Josef, nu e însă un spectacol teatral clasic. Se apropie mai degrabă de oratoriu şi îmbină naraţiunea prin cuvinte cu cea prin acţiuni. Se vorbeşte în franceză, în ebraică, în idiş, în arabă, în engleză. Vocea povestitorului care se înalţă sub cerul liber în cariera de piatră Boulbon este cea a lui Jeanne Moreau. Cu toate că spaţiul ales e animat de lumini şi umbre care transpun uşor spectatorul în atmosfera peisajelor din Orientul Mijlociu, cu toate că performanţele actoriceşti şi muzicale sînt remarcabile, Amos Gitai a fost criticat pentru lipsă de poezie a textului, întrucît a ales să păstreze stilul cronicii. Totuşi, prezentat ca un preludiu al Festivalului, a fost o rememorare dramatică reuşită a peste 2000 de ani de istorie zbuciumată a unei regiuni care încă nu şi-a găsit liniştea.

Sageata Sfîrşitul acestei stări de fapt, redux de Israel Galvan. Cum se naşte un spectacol de flamenco inspirat de Apocalipsa Sfîntului Ioan? Israel Galvan îşi aminteşte că în copilărie asculta versete din Biblie citite de părinţii săi dimineaţa. Părinţii săi, dansatori de flamenco - Eugenia de Los Reyes şi Jose Galvan - îl luau cu ei în turnee. De la unul a învăţat să caute perfecţiunea tehnică şi de la celălalt - expresivitatea gesturilor. Flamenco-ul este un dans liber, un dans în care nu există reguli. Fiecare dansator e liber să îl reinterpreteze. Pentru Israel Galvan, versurile Apocalipsei, lamentările ei profetice adună toate temerile şi toate exploziile care există în flamenco.

Pe scenă poartă o mască şi interpretează pe rînd toate personajele care îl bîntuie, pînă dezvăluie toate emoţiile pe care le ascunde corpul. Dansează ca bătrîn, ca femeie, ca mire, ca mort. Pe muzică tradiţională, pe muzică rock, pe înregistrare de bombardamente din războiul din Liban, dar mai ales fără muzică. Spectacolul poate fi interpretat ca un poem sumbru care exprimă violenţa lumii în care trăim. Însă în cariera de piatră Boulbon, sub cerul înstelat, dă mai degrabă impresia unui rit de iniţiere, unei călătorii interioare în care un bailor îşi înfruntă propriii demoni. "E un dans din ce în ce mai negru şi mai tragic, dar şi din ce în ce mai uşor, fantomatic. Prin dans, mă eliberez de tot ce am trăit - spune Israel Galvan. La sfîrşitul spectacolului mă simt golit, dar şi eliberat."




 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Avignon 2009
 Toate articolele despre Incendies


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alina Darian


Alte articole

 Premiul presei pentru Teribil de trist răsună cuvântul progres în gura mamei de Matei Vişniec la Avignon, 2009, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer