Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia, 2010

Ticălos fără glorie - Festivalul de film de la Veneţia, 2010


Revista HBO, octombrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După decernarea aberantelor premii ale Mostrei de la Veneţia, mi-am promis că nu voi mai vedea niciodată un film de Tarantino, care a prezidat juriul celei de-a 67-a ediţii. Probabil că voi regreta asta la un moment dat, dar mai bine trăiesc cu regretul ăsta, decât cu cel al protagoniştilor din minunatul film al lui Matias Bize, La vida de los peces.
 
Orice om are voie să greşească o dată, iar Quentin Tarantino şi-a luat porţia la Cannes când juriul pe care l-a prezidat a premiat oportunistul şi, până la urmă, ineficientul documentar al lui Michael Moore, Fahrenheit 9/11. L-am iertat atunci, poate prea uşor, poate şi pentru că premiul imediat următor ca importanţă i l-a acordat coreeanului Old Boy. Pentru ce a făcut însă la Veneţia nu mai are nicio scuză. Pus în fruntea juriului, Tarantino s-a comportat aidoma unui copil răzgâiat lăsat singur într-o cameră cu jucării, liber să bălească peste cele care-i fac cu ochiul şi să le calce în picioare pe restul.
 
Să ne-nţelegem: nu am nimic împotrivă să-ţi premiezi fosta gagică (Sofia Coppola) şi primul producător (Monte Hellman) câtă vreme filmele lor (Somewhere, respectiv Road to Nowhere) sunt suficient de beton încât să sfideze mai mult decât transparentele conflicte de interese. Din păcate, nu sunt: primul e o glumiţă, al doilea nu e nicicum. N-o să iau nici partea presei italiene, care, dintr-un exces tradiţional de naţionalism, a acuzat absenţa din palmares a filmelor italiene - deşi recunosc că am vibrat la două producţii autohtone care i-au iritat pe mulţi: Noi credevamo al lui Mario Martone, frescă solidă, foarte lungă, dar foarte entertaining despre unificarea Italiei, şi La solitudine dei numeri primi de Saverio Costanzo, dramă intimistă despre teroarea mută a intrării în adolescenţă. Din păcate, ambele sunt doar filme bune şi atât.
 
Să recompensezi însă anostul Essential Killing al lui Jerzy Skolimowski - şi-ncă de două ori (Premiul juriului, respectiv interpretarea - mută, surdă şi chinuită - a lui Vincent Gallo) - pentru că, vezi Doamne, acuză prin ricoşeu intervenţiile militare americane, mi se pare ridicol. Să premiezi clişeele slave şi calofilia imaginilor din rusescul Silent Souls ("wow, o spală pe răposată cu vodcă", sau "mamă, ce frumos arată papiotele alea multicolore înnodate de firele de păr pubian", sau "Iisuse, ce percutant e cadrul în care maşina de scris e aruncată în copcă") e la prima mână. Să-l ignori pe Paul Giamatti, senzaţional în Barney's Version, şi să treci aşa uşor peste crudul şi intensul Vénus noire de Abdellatif Kechiche, probabil filmul cel mai aproape de capodoperă din întreaga selecţie, reminiscent lui Breaking the Waves, e de-a dreptul ticăloşie. Sau prostie. În fine, să mimezi gestul masturbării şi să ripostezi cu un "Fuck you" în faţa unei întregi săli care te întâmpină cu huiduieli meritate pentru isprava pe care tocmai ai făcut-o este, ce să mai spun, o mostră de supremă inteligenţă. Dacă tot aşa şi-a argumentat Tarantino şi opiniile în timpul jurizării pentru a ajunge la acest palmares fără glorie, e clar că avem de-a face cu un adevărat profesionist. La urma urmei, cea mai deşteaptă ripostă la huiduieli era deja luată de Maurice Pialat, care şi-a ridicat triumfal Palme d'Or-ul la Cannes în 1987 spunând deja celebra: "Dacă voi nu mă iubiţi, aflaţi că nici eu nu vă iubesc." Ei bine, nici eu nu-l mai iubesc pe Tarantino şi ceva îmi spune că voi putea trăi liniştit cu regretul ăsta.
 
Ce te faci însă dacă eşti unul dintre cei doi protagonişti din La vida de los peces de Matias Bize? Dacă mergi la o petrecere unde ştii că vine şi fata de care te-ai despărţit acum zece ani pentru că aveai nevoie să pleci undeva departe pentru a te convinge că ea e jumătatea ta... Dacă, atunci când ţi-ai dat seama că nu poţi trăi fără ea şi ai revenit, n-ai avut curajul să o vezi de teamă că reciproca nu mai e valabilă... Dacă ştii că, între timp, ea s-a căsătorit şi are doi copii, în vreme ce tu... Dacă, atunci când, inevitabil, te trezeşti în faţa ei, nu eşti în stare să-i spui nimic şi îndrugi banalităţi, deşi privirea ei spune totul... Dacă, atunci când te îndrepţi spre uşă, ea este din nou în faţa ta şi începe să-ţi spună toate acele lucruri pe care voiai să le auzi şi care, tocmai de aceea, taie în carne vie... Credeţi-mă, nu vreţi să fiţi în pielea lor, deşi ceva îmi spune că mulţi dintre noi am fost deja.
 
Acum patru ani, undeva pe o plajă din Chile, Matias îmi povestea ideea viitorului său film. Era despre un bărbat care vrea să plece de la o petrecere, numai că drumul până la uşă era pavat de diverse conversaţii, confesiuni şi revelaţii. Pe atunci, nu-mi imaginam că rezultatul final, proiectat la Veneţia în secţiunea paralelă Giornate degli autori, avea să mă lovească atât de puternic.



 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2010


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Chirilov


Alte articole

 Kinosseur (special Veneţia, 2010): Doucement, Andrei Creţulescu
 Competiţia oficială a fost dezamăgitoare - Festivalul de Film Veneţia, 2010, Dana Enulescu, un interviu cu Mihai Chirilov
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - III, Dana Enulescu
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - II, Dana Enulescu
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - I, Dana Enulescu
 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer