Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - III


septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Partea a treia: de la S la Z

S
(La) Solitudine dei numeri primi
: film italian în concurs, de Saverio Costanzo (foarte bune primele lui două filme, Private (2004) şi In memoria di me (2007), filmat la Veneţia pe insula San Giorgio Maggiore, prin faţa căreia treceam în fiecare zi cu vaporaşul).
Un "horror" sentimental, o poveste de dragoste bolnavă, cu automutilare, anorexie, bulimie, traume infantile de care "el şi ea" nu reuşesc să se elibereze, pentru că ne "desprindem" de durere printr-un act de curaj şi de responsabilitate, în timp ce Alice (Alba Rohrwacher, foarte bună) şi Mattia (debutantul Luca Marinelli) preferă să rămînă "lipiţi" de sentimentul de vină. Alba a trebuit să slăbească 10 kilograme, Luca să se îngraşe 15: corpurile personajelor devin "teren" de revoltă împotriva incapacităţii de a comunica cu restul lumii. Profund izolaţi, Alice şi Mattia găsesc în prietenia lor specială posibilitatea de a se salva. Solitudinea numerelor prime (un număr prim este un număr natural care nu admite alţi divizori decît pe 1 şi pe el însuşi). După un roman bestseller în Italia (Premiul literar Strega în 2008), de Paolo Giordano, un tînăr fizician de 28 de ani. Am adorat cartea (limpede şi fără umbre, ca o ecuaţie de gradul întîi) şi nu reuşesc să analizez filmul (confuz). Costanzo, care a declarat că a filmat gîndindu-se la Dario Argento şi la Stanley Kubrick, nu a reuşit să rezolve dilema oricărui regizor care face o ecranizare după un roman de succes: cum poate un autor să-şi păstreze libertatea şi identitatea, fără ca cititorii să-i sară în cap revoltaţi?

Tot S (de fapt Ş...)
Schnabel, Julian: regizorul american care ne-a cucerit cu Before Night Falls şi Le scaphandre et le papillon a prezentat cel mai prost film din competiţie, Miral, scris de actuala sa logodnică, jurnalista palestiniană Rula Jebreal, cea pentru care şi-a părăsit soţia şi cei patru copii.
O cunosc pe Rula, a lucrat ca jurnalistă în Italia timp de zece ani. E foarte frumoasă, (suficient de) inteligentă, plină de pasiune politică, dar face prea multe lucruri şi nu pe toate le face bine. Scenariul ei este banal, pe alocuri pueril, iar filmul este agasant şi pedant. În rolul principal, al unei tinere palestiniene, joacă actriţa indiană (!) Freida Pinto, din Slumdog Millionaire... Definiţie a cuvîntului "miscasting"... Schnabel reuşeşte performanţa să o facă să apară ridicolă şi pe Hiam Abbass, care de felul ei este o actriţă bună... (palestiniană!)
Singura notă pozitivă: un "cameo" de cinci minute al Vanessei Redgrave, pe care Tennessee Williams a numit-o "the greatest actress of our time".
Miral e torturată fizic şi psihic de israelieni tot filmul, dar dedicaţia finală este "Pentru cei care au construit pacea de ambele părţi"!
Un adevărat dezastru, sper că nu l-am pierdut definitiv şi pe Julian Schnabel...

T
Tanović
, Danis: regizor bosniac, a prezentat Cirkus Columbia în secţiunea Venice Days. Acţiunea se petrece în Bosnia-Herţegovina în 1991, înainte de izbucnirea conflictului din fosta Iugoslavie, cînd toţi (din naivitate?) erau convinşi că războiul ar fi putut fi evitat. Film împotriva violenţei şi a naţionalismului. Încheie o trilogie personală asupra războiului (după No Man's Land şi Triage).
Fenomenali actorii Miki Manojlović şi Mira Furlan (născută la Zagreb); toţi, la Lido, îi spuneau "Danielle Rousseau din Lost"...

Tarantino, Quentin: (halal) preşedinte al unui Juriu prestigios (Guillermo Arriaga, Danny Elfman, Arnaud Desplechin, Ingeborga Dapkūnaite, Gabriele Salvatores, Luca Guadagnino). Personalitate zgomotoasă, era peste tot: în sală, la bar (a trăit un festival alcoolic: "Un alt spritz, please!", de mai multe ori pe zi); părea abia ieşit dintr-un western şi cînd era îmbrăcat la costum, cu cravată.
S-a lăudat că a văzut patru filme pe zi, timp de 11 zile (în zadar, că nu le-a înţeles pe toate...)
În timpul liber, regizorul "pulp" a mîncat, a băut şi a făcut jogging pe plajă. Premiile au fost un "party" la care a fost invitată familia (clanul): fosta iubită (Sofia Coppola) şi primul producător (Monte Hellman); patru premii din zece date americanilor (Coppola, Hellman, Gallo, Kunis).
Întrebat de ce, s-a făcut că se miră şi a spus că "Sofia Coppola şi Vincent Gallo sînt italieni"... A mai decis să acorde două premii aceloraşi filme (Balada triste de trompeta şi Essential Killing), ceea ce la Veneţia e interzis prin regulament (Müller l-a schimbat ad hoc ca să-i facă plăcere).
La conferinţa de presă finală a fost huiduit de critici şi a răspuns "Fuck you all!"... Cei doi juraţi italieni, regizorii Gabriele Salvatores şi Luca Guadagnino, au declarat că au încercat să aducă vorba despre filmul lui Mario Martone, Noi credevamo, dar degeaba... Întrebarea este: a auzit vreodată Tarantino despre Mazzini şi Garibaldi?... Se pare că nu a înţeles nici La solitudine dei numeri primi, criticînd stilul şi montajul...
Şi uite aşa, ultimul film italian cîştigător al Leului de Aur rămîne Così ridevano de Gianni Amelio, în 1998.
Dar Tarantino nu a fost singurul care a demonstrat că nu ştie ce-i aia "conflict de interese": preşedintele Juriului "Opera prima", Fatih Akin, a premiat un film turcesc, Cogunluk (Majority), al regizorului Seren Yüce, care i-a fost asistent la Auf der anderen Seite / De partea cealaltă...
În Italia, polemicile continuă; ministrul berlusconian al culturii (total lipsit de cultură), Sandro Bondi (His name is Bondi. Sandro Bondi), a zis că să-i fie ruşine lui Quentin că nu a premiat nici un italian şi că ministerul dă banii pentru Mostra (7 milioane de euro din 12) şi că la anu' alege el preşedintele juriului în locul lui Müller (cred că singurul regizor pe care îl cunoaşte ministrul este Tinto Brass)...

V
Vénus Noire
: film francez în concurs, de Abdellatif Kechiche, Leul meu de Aur. Prefer să cred că juriul nu l-a văzut, că au rămas la masă să bea prosecco şi să vorbească despre Sofia Coppola, că nu le-au dat umbrele şi nu au putut să iasă din hotel din cauza furtunilor, că s-au rătăcit cu barca prin Lagună... O istorie adevărată, de acum 200 de ani, bazată pe documente istorice şi ştiinţifice: viaţa lui Saartjie Baartman, femeie boşimană de culoare, din tribul Khoisan, servitoare la Cape Town, adusă în 1810 la Londra şi expusă în cuşcă, la circ, ca un animal, într-un spectacol numit "The Hottentot Venus in a Freak Show". Dusă apoi la Paris, în 1814, şi prezentată în saloanele libertinilor care se excitau în faţa acestei femei care avea toate caracteristicile boşimanelor: organe genitale enorme şi un posterior accentuat (se numeşte steatopigie: acumulare a grăsimii în regiunea fesieră). Saartjie a murit la Paris, la 25 de ani, de sifilis. Academia de Medicină a cumpărat cadavrul ei (în 1817), a realizat un mulaj şi a expus organele genitale în formol (azi sînt păstrate la Musée de l'Homme, la Paris).
Suferinţa ilimitată a lui Saartjie (interpretată de o debutantă perfectă, cubaneza Yahima Torrès), care era inteligentă şi se considera o artistă (ştia să cînte şi să danseze), nu este numai fizică; este o durere profundă, la toate nivelele, redată prin intensitatea privirilor celorlalţi, iar noi, spectatorii, nu sîntem excluşi.
Este suferinţa psihică a unei femei care ştie că este considerată "altfel", ca o fiinţă subumană, inferioară, că este observată cu dispreţ, frică şi oroare.
Un film despre umilinţa psihologică, o operă de artă care se transformă în denunţ împotriva oricărei forme de violenţă rasială, etnică şi personală.
Cîteva scene taie în carne vie şi îţi îngheaţă sîngele în vine (nodul din stomac nu mi s-a "desfăcut" timp de mai multe zile)...
Abdellatif Kechiche (născut în Tunisia în 1960, mare admirator al lui Yasujiro Ozu) se confirmă ca unul dintre cei mai interesanţi regizori europeni, după La faute à Voltaire (2001), L'esquive (2003) şi La graine et le mulet (2007).
Împinge limitele noastre psihologice către înţelegerea esenţei umanităţii. După ani de cercetări în arhivele de la Londra şi Paris, creează un personaj misterios şi ne obligă să privim în noi înşine pentru a găsi răspunsurile. Saartjie, sclavă şi femeie liberă, devine simbol al empatiei iar ceea ce vedem pe ecran duce la naşterea unui sentiment complex, de compasiune, ruşine şi culpabilitate.
Pentru Kechiche (ani de experienţă ca actor şi regizor teatral), integritatea artistică este un ideal: a lucrat cu actorii "ca la teatru", repetînd fiecare scenă la infinit. Toţi sînt formidabili (André Jacobs, Olivier Gourmet, François Marthouret). La sfîrşitul filmului, după generic, imagini de la adevărata înmormîntare a lui Saartjie, ale cărei rămăşiţe pămînteşti au fost aduse cu toate onorurile în Africa de Sud, în 2002.
Toţi criticii prezenţi la Lido erau de acord asupra faptului că la Venezia 67 nu s-a văzut nici o capodoperă, ci numai cîteva filme bune şi foarte bune. Dacă o capodoperă (spunea cineva) este o ipoteză intelectuală care nu se compară cu viaţa, Vénus Noire este de două ori capodoperă...

Veneţia: La Serenissima, cel mai frumos oraş, e romantic şi cînd te plimbi singur. E unicul cîştigător al Leului de Aur. Străluceşte şi pe ploaie.
M-am "dat" cu vaporaşul pe Canal Grande, despre care Goethe spunea că este "cea mai frumoasă stradă din lume". Într-o seară, la fereastra unui hotel, am văzut doi tineri îmbrăcaţi în alb, cu o sticlă de şampanie şi două pahare. Se căsătoriseră la Veneţia, se sărutau, se îmbrăţişau.
Lumea de pe vaporetto a răspuns cu aplauze, dar şi cu "Divorţ! Vrem divorţ!"...
Am mai văzut, tot pe vaporaş, o bunică povestindu-i nepoţelului de vreo 6 ani, care îşi sugea degetul, despre minunăţiile Veneţiei: muzeul Peggy "Guggenhaimer" şi cele 8 cartiere (la Veneţia se numesc sestiere), care de fapt sînt 6... Copilul credea tot ce-i spunea...
[Pe strada noastră, la Corte Nova, dragă Alex, nu mai există barul la fereastra căruia stătea pisica albă; iar fără tine nu am reuşit să ajung în Campo Santa Margherita (m-am rătăcit, am greşit opt poduri din zece)...]
Sub fereastra camerei mele, în primele zile, doi copii mă trezeau în fiecare dimineaţă la ora 7: jucau fotbal, unul îmbrăcat cu tricoul lui Xavi, celălalt cu tricoul lui Robben. "Repetau" finala Spania-Olanda. Cupa Mondială s-a răzbunat pe mine...

W
Woo
, John: Leul de Aur pentru întreaga carieră, pentru modul în care a revoluţionat ideea de regie şi montaj în filmele de acţiune, pentru genialitatea cu care a ştiut să "amestece" genurile, demonstrînd respect pentru valorile clasice ale cinematografiei asiatice: prietenia virilă şi onoarea. Pentru talentul cu care a modificat limbajul filmic contemporan, influenţînd regizori ca Martin Scorsese, Jonathan Demme, John Landis, Sam Raimi, Quentin Tarantino.
A declarat: "Este ca şi cum aş primi acest Leu din mîinile maeştrilor italieni de la care am învăţat meserie: Leone, De Sica, Fellini, Visconti, Bertolucci. Eu, crescut în cartierele sărace din Hong Kong, am învăţat de la ei să iubesc filmele".
Era emoţionat Wu Yu Sen, în artă John Woo, 64 de ani, pe 3 septembrie 2010, cînd în Sala Mare a primit Leul omagial. Ne-a dăruit ultimul lui film, Reign of Assassins, realizat împreună cu tînărul regizor Su Chao-Pin.
Woo i-a dedicat premiul mamei sale, care l-a dus pentru prima dată într-o sală de cinema ca să cunoască filmele japoneze şi europene.
La conferinţa de presă a povestit că nu avea bani să-şi cumpere bilet şi intra pe furiş; cînd îl prindeau, îl dădeau afară şi îl băteau, dar el se întorcea, cu faţa plină de sînge, sau vedea filmele prin găurile zidurilor cinematografelor din Hong Kong. A mai spus că urăşte filmele în 3D, care sînt "mai proaste decît un videogame"...

Y
Yeoh
, Michelle: e fabuloasa protagonistă a filmului lui John Woo, Reign of Assassins, care dăruieşte emoţie şi sentiment unui film bazat pe acţiune. Mişcările şi ritmul vertiginos al coregrafiilor tipice artelor marţiale sfidează forţa de gravitate, iar violenţa este redată prin imagini poetice, romantice.
A venit la Lido cu soţul ei, francezul Jean Todt, fostul administrator delegat de la Ferrari, un bărbat tare urît... Michelle spune că îl iubeşte pentru că o face să rîdă... (Din acelaşi motiv eu îl iubesc pe Ben Stiller)...

Z
Zebraman: Attack on Zebra City
, de japonezul Takashi Miike, în afara competiţiei; un învăţător ratat, fără nici o satisfacţie în viaţă, face o obsesie pentru Zebraman, un program de televiziune despre un misterios supererou, şi începe să fabrice costume de zebră, devenind el însuşi supereroul care îşi apără oraşul (Yokohama). Va reuşi Zebraman să apere pacea, justiţia şi stilul de viaţă al japonezilor?
Takashi Miike a mai fost prezent şi în competiţie, cu 13 Assassins: cei 7 samurai devin 13 şi nu lipseşte nici "prostănacul" satului, care în filmul lui Akira Kurosawa era Toshiro Mifune... M-am distrat la nebunie cu samurai, harakiri, shogun, dojo, katana şi wakizashi, dar nu avea ce căuta în concurs...

Mărturisesc că nu am văzut Zebraman, mi l-a povestit o prietenă, dar nu ştiam ce să pun la Z...(M-am gîndit să trişez puţin şi să închei cu "Ză ne revedem cu bine la Venezia 68", că de fapt aşa vorbesc, fiind răcită, dar nu mergea...)
Acum gata cu filmele, că am văzut prea multe... În următoarele zile vreau să mă concentrez ca să înţeleg de ce AS Roma joacă aşa cum joacă, la început de Campionat...

(Fine)



 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2010


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Dana Enulescu


Alte articole

 Ticălos fără glorie - Festivalul de film de la Veneţia, 2010, Mihai Chirilov
 Kinosseur (special Veneţia, 2010): Doucement, Andrei Creţulescu
 Competiţia oficială a fost dezamăgitoare - Festivalul de Film Veneţia, 2010, Dana Enulescu, un interviu cu Mihai Chirilov
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - II, Dana Enulescu
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - I, Dana Enulescu
 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer