Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Competiţia oficială a fost dezamăgitoare - Festivalul de Film Veneţia, 2010


, un interviu cu

septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dana Enulescu: Cum ţi s-a părut selecţia la Venezia 67, în toate secţiunile: competiţie, în afara competiţiei, Venice Days, Settimana della Critica?
Mihai Chirilov: Cu cîteva excepţii (printre care şi dublu-premiatul Balada triste de trompeta), am văzut mai toată competiţia oficială, aşa că pot spune liniştit că mi s-a părut relativ dezamăgitoare, deşi nu a fost cea mai slabă dintre selecţiile veneţiene ale lui Marco Müller. Adevărul e însă că nici nu am avut mari aşteptări, după cum nici de la Settimana della Critica nu am sperat la mai mult - drept care mi s-a părut decentă. În schimb, Venice Days, alias Giornate degli Autori, care rareori a dat rateuri la ediţiile anterioare, a fost de-a dreptul defectă.

Una peste alta, am văzut peste 40 de filme, dar tocmai pentru că m-am concentrat asupra acestor trei secţiuni (plus proiecţiile speciale), am sărit cu graţie (şi tind să cred că fără regrete, pentru că ecourile nu au fost extraordinare) peste cea mai stufoasă şi alternativă programare a Mostrei: secţiunea Orizzonti. Nici acum nu înţeleg de ce Marco Müller a gonflat atît de tare această secţiune. Probabil că doar juriul Orizzonti a consumat-o în intimidanta ei integralitate. Eu nu am văzut decît El Sicario Room 164 de Gianfranco Rosi (al cărui anterior Below Sea Level, văzut tot la Veneţia, a fost jubilator) şi am ieşit de la el profund dezgustat.
 
D.E.: În 2009, la Venezia 66, filmul tău "de suflet" a fost Café Noir. Ai văzut ceva la fel de bun anul acesta?
M.C.: Din păcate, nu. Nimic la fel de bun, de original, de sofisticat şi de surprinzător la un loc. Sufletul meu a rămas neconsolat.
 
D.E.: Am vorbit mult la Veneţia despre Vénus noire, pe care eu îl consider cel mai bun film din competiţie. Ce părere ai tu despre filmul lui Kechiche?
M.C.: De acord, a fost cel mai tare titlu din competiţia oficială. Am intrat la el cu ochii închişi, deşi l-am văzut, spre deosebire de tine, seara tîrziu, după ce întregul orar al zilei a fost dat peste cap. De regulă, la ultima proiecţie din zi, cea de la ora 22 (care în acest caz a început la 23), e aproape imposibil să nu aţipeşti un pic, mai ales dacă vii după încă vreo 4-5 filme văzute peste zi.

Ei bine, la Vénus noire (care, în plus, durează, peste două ore şi jumătate) nu am închis ochii nici măcar o secundă. Primele două ore sînt fenomenale, incredibil de dense şi de pasionante, fiecare scenă taie în carne vie. Păcat doar că în ultima parte povestea pierde din intensitate, pentru a-şi reveni totuşi, pe ultima sută de metri. Şi mai mare păcat că acest film a rămas în afara palmaresului final.
 
D.E.: Abdellatif Kechiche este fără îndoială unul dintre cei mai interesanţi regizori europeni. În 2007, La graine et le mulet a primit Premiul Special al Juriului, ex aequo cu I'm Not There de Todd Haynes, şi un premiu mai mic, "Marcello Mastroianni" pentru cea mai bună actriţă debutantă (Hafsia Herzi), cînd, de fapt, ar fi meritat Leul de Aur. În 2010, Vénus noire a fost ignorat de Juriu. Ce probleme au juraţii de la Mostra cu Kechiche?
M.C.: Vénus noire e niţel sub extraordinarul La graine et le mulet, dar cum în festivaluri se mai practică principiul compensaţiei, mă aşteptam ca eroarea de juriu de acum cîţiva ani (cînd La graine... a plecat acasă fără premiul cel mare) să fie reparată acum. Există regizori premiaţi retroactiv pentru filme mediocre. Probabil că Abdellatif Kechiche trebuie să facă un film mediocru pentru a fi, în fine, premiat cu Leul de Aur - cum s-ar fi cuvenit deja de două ori.
 

D.E.: Am criticat toţi cu vehemenţă deciziile Juriului prezidat de Quentin Tarantino. Poate un regizor genial şi un cinefil înrăit ca el să fie un jurat atît de superficial?
M.C.: Din păcate, da. A dovedit-o deja de cînd a acordat Palme d'Or-ul pentru Fahrenheit 9/11. Să zicem însă că fiecare are dreptul să greşească o dată. Tarantino şi-a dat însă complet cu firma în cap la această ediţie a Mostrei. Dar cred că şi ceilalţi juraţi merită o palmă, pentru că s-au lăsat atît de uşor manipulaţi de el. În plus, pe cît de flagrante au fost parti-pris-urile şi erorile de jurizare, pe atît de infantile mi s-au părut justificările pentru acest palmares infam. Pe undeva, mi-e ciudă că am ajuns s-o huidui pe Sofia Coppola (cînd, de fapt, huiduielile le merită Tarantino) pentru un filmuleţ inofensiv ca Somewhere cînd, de regulă, sînt primul care o apără pentru Marie Antoinette.
 
D.E.: Am văzut împreună La vida de los peces de Matias Bize, regizor chilian pe care l-am cunoscut la Cluj, la TIFF. Şi am plîns împreună... Care este secretul acestui film? De ce ne-a emoţionat peste măsură?
M.C.: Eu l-am cunoscut pe Matias la Sarajevo, unde i-am văzut splendidul En la cama, pe care mai apoi l-am adus la TIFF, la pachet cu regizorul. În iarna lui 2007, l-am vizitat în Santiago de Chile şi am fost împreună la casa lui de vacanţă din Tunquen (unde se întîmplă acţiunea din La sagrada familia a lui Sebastian Lelio, alt regizor chilian pe care l-ai cunoscut la Cluj). Undeva pe o plajă din Tunquen, Matias mi-a povestit ideea noului său film, aflat pe atunci în stadiu de proiect, în care un bărbat de 30 şi ceva de ani încerca să plece de la o petrecere, numai că drumul pînă la uşă era pavat cu micro-întîlniri, macro-confesiuni şi mega-revelaţii.

Evident că nu mă aşteptam ca acest film, devenit La vida de los peces şi arătat în secţiunea Giornate degli Autori, să mă lovească atît de tare. Cu bună ştiinţă, Matias "uitase" să-mi spună de acea întîlnire şi acele confesiuni / revelaţii de o uriaşă tristeţe, din film. Cred că secretul lui La vida de los peces este atît simplitatea lui dezarmantă, cît şi faptul că rezonează implacabil cu o situaţie prin care majoritatea celor de 30 şi ceva de ani au trecut. Mi-aduc aminte că după proiecţie (unde nu doar noi am plîns, ci şi toată echipa filmului la un loc...) am vorbit despre imunitatea celor de 20 şi ceva de ani la acest film şi la surdul torent de emoţie pe care îl generează - şi ne-am simţit parcă mai privilegiaţi, pour une fois, că nu mai sîntem aşa de tineri...
 
D.E.: Unul din evenimentele speciale de la Venezia 67 a fost premiul "Glory to the Filmmaker" acordat regizorului indian Mani Ratnam, care a prezentat Raavan (versiunea hindi) şi Raavanan (versiunea tamil). Eu am văzut Raavan, tu Raavanan. Am vorbit mai mult despre aceste două filme "Made in Bollywood" decît despre toată competiţia la un loc. De ce oare?
M.C.: O dată pentru că, într-adevăr, e rar ca un regizor să filmeze simultan, cu distribuţii diferite şi în două limbi diferite, una şi aceeaşi poveste. Apoi, pentru că atît Raavanan, cît şi Raavan (pe care l-am recuperat imediat după festival, de dragul comparaţiei) trădează cea mai contagioasă poftă de a face cinema din toate filmele pe care le-am văzut la Veneţia.

Apoi, pentru felul în care se joacă cu Binele şi Răul, cu tradiţia indiană şi modernitatea mijloacelor de expresie cinematografică, pentru imaginea absolut amuţitoare, pentru (prea puţinele, din păcate) numere muzicale şi, nu în ultimul rînd, pentru că sabotează empatia spectatorului pentru cutare sau cutare personaj. Dacă la toate astea mai adăugăm şi carnalitatea / fizicalitatea bad-guy-ului (Vikram în versiunea tamil, Abhishek Bachchan în versiunea hindi) şi turul de forţă al frumoasei Aishwarya Rai (care joacă acelaşi personaj în ambele versiuni), avem deja suficiente ingrediente pentru o experienţă garantat jubilatorie. Iar ceea ce poate nu ştii e că, în versiunea hindi, acelaşi Vikram îl joacă pe inspectorul de poliţie (aşa-zisul personaj bun), în vreme ce Bachchan a refuzat să facă switch-ul pentru versiunea tamil.
 
D.E.: Ai văzut alte filme pe care ai vrea să le aduci la TIFF în 2011?
M.C.: Mult mai puţine ca în alţi ani, dar încerc să mai recuperez pe parcurs dintre cele pe care nu am apucat să le văd în timpul festivalului. Pentru moment, comedia dulce-amară Cirkus Columbia (come-back-ul bosniac al lui Danis Tanović) mi se pare o alegere ideală pentru deschiderea TIFF-ului din 2011, în vreme ce atît filmul co-regizat de John Woo (Reign of Assassins), cît şi cel al lui Tsui Hark (Detective Dee and the Mystery of Phantom Flame) mi se par perfecte pentru proiecţiile în aer liber din Piaţa Unirii.
 


D.E.: Ziarele din Italia au scris că juriul şi criticii de film din străinătate nu au înţeles şi nu au apreciat filmele italiene. Ce părere ai despre cele pe care le-ai văzut?
M.C.: Ştii bine că, la Veneţia, nu m-am dat niciodată în vînt pentru filmele italiene. M-am fript de prea multe ori în trecut pentru a le mai da o a doua şansă. Mi-am zis însă că e timpul să las prejudecăţile la o parte, cu atît mai mult cu cît, la Veneţia, filmele italiene sînt pîndite la cotitură, şi am văzut cel puţin patru care nu m-au făcut să plîng după timpul pierdut.

Observaţia asta e valabilă, în special, pentru cel mai lung film al Veneţiei, Noi credevamo de Mario Martone, inclus în competiţia oficială. O frescă mamut, de aproape patru ore, despre unificarea Italiei, neaşteptat de inteligibilă şi de pasionantă - chiar dacă prea tributară filmului de televiziune. În afară de noi doi, nu am auzit pe nimeni care să fi vibrat la ea. Om fi noi defecţi...

Apoi: Sorelle mai al lui Marco Bellocchio mi-a intrat pe sub piele, chiar dacă începe foarte greoi. Oricum, mi s-a părut interesantă construcţia unui film de-a lungul mai multor ani în cadrul unui workshop operat de Bellocchio însuşi, în care personajele - multe dintre ele interpretate de membri ai familiei Bellocchio - îmbătrînesc natural. De la regizorul Michele Placido nu prea mă aştept la lucruri mari - poate tocmai de aceea, Vallanzasca - Gli angeli del male (care ar fi putut figura lejer în competiţie, cu mari şanse la un premiu de interpretare pentru magneticul Kim Rossi Stuart) mi s-a părut foarte entertaining.

În fine, cel mai huiduit film din festival (în special de presa italiană), La solitudine dei numeri primi al lui Saverio Costanzo (pe care l-am descoperit acum cîţiva ani, cînd i-am adus la TIFF debutul cu Private) m-a tuşat foarte tare (e clar, sînt defect cu acte în regulă) - infinit mai mult decît sterpul La stanza del figlio al lui Nanni Moretti, care nici azi nu înţeleg cum de-a luat marele premiu la Cannes... Am înţeles însă de la tine că romanul inspirator al lui Paolo Giordano e foarte bun - de unde şi dezamăgirea ta. Aşa că acum citesc romanul.
 
D.E.: Ce se întîmplă, după părerea ta, cu criticii de film, în general, şi cu cei din Italia, în special? Am remarcat în jurul nostru persoane grăbite, superficiale, care plecau din sală după cîteva minute. Mulţi au considerat "lent" şi un film splendid ca Norwegian Wood de Tran Anh Hung. Unde sînt criticii "d'antan", care, în trecut, vedeau la Veneţia filme ca L'Avventura lui Antonioni sau L'Année dernière à Marienbad al lui Resnais?
M.C.:
Dacă e să fiu cinic şi ireverenţios, probabil că acei critici despre care vorbeşti sînt cam morţi deja, iar cei italieni care scriu despre filme (şi pe care i-am citit în cotidianele publicate de-a lungul festivalului) nu înţeleg nimic. Sînt, probabil, prea blazaţi (De ce naiba mai scriem despre filme?), prea încremeniţi în trecut (Unde eşti tu Fellini, Doamne?), prea grăbiţi (să prindă ce? ultimul vaporetto?) şi prea youtube-izaţi (Ah, încă un film de două ore?). Şi mai e ceva: am citit acea "fanzină" veneţiană publicată de tinerii din juriul Arca CinemaGiovani, criticii de mîine, dacă vrei. Două răspunsuri la întrebarea "Ce nu v-a plăcut anul ăsta la Veneţia?" m-au lăsat praf. Unul a spus: scaunele din cinematografe, prea incomode ca să poată dormi. Iar alta a decretat, fără drept de apel: filmele internaţionale. Nu mă mai miră nimic...





 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2010


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Dana Enulescu
 Alte articole de Mihai Chirilov


Alte articole

 Ticălos fără glorie - Festivalul de film de la Veneţia, 2010, Mihai Chirilov
 Kinosseur (special Veneţia, 2010): Doucement, Andrei Creţulescu
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - III, Dana Enulescu
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - II, Dana Enulescu
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - I, Dana Enulescu
 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer