Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia, 2010

Kinosseur (special Veneţia, 2010): Doucement


Revista HBO, octombrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deopotrivă motto, îndemn, concluzie şi citat din (până la urmă) cel mai impresionant film văzut la festival. Cum, care festival? Să zicem că, dacă vrei cinema, te duci musai la Cannes. Dacă vrei să petreci, te duci matale la Berlin. Iar dacă vrei să te relaxezi, te duci frumuşel la Veneţia.

Veneţia - care toamna şade sub semnul Bienalei, iar primele zece zile de septembrie sub semnul Mostrei Cinematografica. Veneţia - pe care o ştiam fascinantă (în The Comfort of Strangers), terifiantă (Don't Look Now), tristă (Anonimul veneţian), elegantă (Everyone Says I Love You), aiuritoare (Le guignolo), caldă (Summertime) şi/sau rece (Moarte la Veneţia); cele două zile petrecute acolo în primăvara lui 1990 nu se pun. Veneţia - cu alură de muzeu şi anvergură de labirint, cu străduţe strâmte şi foarte strâmte, cu vaporetto mai punctuale decât speram şi cu canaletto mai puţin împuţite decât mi le aminteam. Veneţia - cea invadată de turişti siniştri, de babe fanate şi de chinezi fără număr, care-şi pozează odraslele în gondole, lângă gondole, sub gondole. Veneţia - unde m-au durut şalele de câte mi-am, pardon, băgat şi scos din / în marea de oameni care se încăpăţânau să stea când trebuiau să meargă şi să vocifereze când trebuiau să tacă. Veneţia - unde unul din trei chelneri / vânzători / amploaiaţi este român, sau, mai exact, moldovean; favorita noastră, fata de la Il Passatore, a accentuat, zâmbind totuşi: "nu româncă, moldoveancă!". Veneţia - splendidă, mai ales după miezul nopţii, because pustie. În fine!

Program zilnic - sculat, fumat, slalom, rostogolit în San Marco, înjurat apăsat, stânga spre San Zaccharia, vaporetto spre Lido, apă, apă, apă, amerizat, suit în bus, drept pe Gran Viale, apoi dreapta la Grand Hotel des Bains (unde a filmat Visconti), înainte pe Lungomare, terminus la Casino - în jurul căruia se întâmplă Movie Village. Şase săli (dintre care doar trei relativ mari), puţină lume (Lido, care comportă şosele, maşini etc., pare oricum din altă lume), cozi simbolice, băruleţe cu şnaps, paznici care te controlează când îşi aduc aminte şi acreditaţi care nu se grăbesc nicăieri, niciodată. Programare - dubioasă; un film se dă de două-trei ori azi (dintre care o dată numai pentru public) şi se reia poate mâine, aşa că rateurile sunt la ordinea zilei - fanaticii care se scoală la şase ca să prindă proiecţia de 8.30 notwithstanding. Program - titluri varii şi variate, într-o selecţie oarecum inofensivă (penultima semnată Marco Müller), cumva alandala, cumva simpatică. Înainte de a ajunge acolo, mă gândeam că va fi Veneţia lui Tarantino - şef al juriului în care s-au înghesuit Danny Elfman, Guillermo Arriaga, Gabriele Salvatores, Arnaud Desplechin şi Ingeborga Dapkunaite; m-am înşelat parţial. Dacă a fost să fie a cuiva, apoi Veneţia a fost a lui Vincent Gallo. Mda, numai că Vincent Gallo n-a fost al Veneţiei...

Fostul model Calvin Klein, actualmente asshole declarat, a asaltat competiţia din toate ipostazele posibile. 1: actor în Essential Killing, al polonezului Jerzy Skolimowski - închipuiţi-vă că-l cheamă Mohamed (râsete), că aruncă în aer o patrulă de americani din Afghanistan, că-i arestat, bătut, torturat, interogat (la Guantanamo), apoi transportat undeva în nordul Europei (mai târziu aflăm că-i Polonia - hohote), unde duba care-l transportă are un accident, drept care individul evadează, după care e hăituit, prin zăpadă, lângă zăpadă, sub zăpadă, e prins în capcană (la propriu - urlete), după care mai fuge niţel, după care are o altercaţie cu un forestier şi o drujbă (gemete), după care sângerează conştiincios prin păduri, după care atacă o mamă c-un copil în braţe şi-i suge disperat ţâţa (zbierete), după care ajunge la o căbănuţă, unde mai sângerează niţel, după care pleacă pe un cal alb şi-şi dă duhul (lacrimi, mai ales post-palmares), toate astea fără să scoată un cuvânt!!! Siderant abia zgârie suprafaţa - filmul putea să se cheme liniştit "ce i se mai întâmplă lui Gallo?". 2: actor, regizor, scenarist, monteur, producăteur şi compoziteur în Promises Written in Water, eseuaş alb-negru despre... mă rog, despre ceva, care pare făcut de un şcoler nouăzecist ce tocmai l-a descoperit pe Godard - parţial fascinant, parţial enervant, sub Buffalo 66, chiar şi sub Brown Bunny. Dar Gallo face filme mai puţin pentru el şi mai mult pentru ceilalţi - să-i calce pe nervi, dacă prin ceilalţi înţelegem critici. Dovada - pagina filmului din catalogul oficial (pe care veneţienii îţi cer bani - dar asta-i altă poveste), unde zice doar că ăsta e un film de Vincent Gallo, drept care nema poze, nema synopsis, iar declaraţia autorului e scurtă şi la obiect: no comment. Dovada supremă - nr.3., recte scurtmetrajul The Agent, în aceeaşi formulă ca Promises..., un soi de monolog livrat de Sage Stallone, care poate fi ori o jumătate de conversaţie, ori o probă pentru un rol, şi care se încheie cu un insert menit să scoată din minţi pe (aproape) oricine: "Compania care a produs acest film promovează artiştii albi, non pociţi, non homosexuali şi non evrei. Pentru donaţii, sunaţi la...". Am râs. Individul e incorigibil.

Filme, deci? Pe alese - din nou, la propriu. Numitor comun - lungimea, excesivă chiar şi la titlurile scurte. Mici cugetări, la cald... Robert Rodriguez expandează grosolan falsul trailer ("They fucked with the wrong mexican!") de la Grindhouse (Machete, cu Danny Trejo); John Woo, prezent pe Lido pentru a recepta un trofeu omagial, co-regizează (alături de Su Chao-Pin), un wu xia pian spectaculos, cu ceva parfum de Kill Bill (Reign of Assassins, cu Michelle Yeoh); Kelly Reichardt trage încă un film despre bigotism, toleranţă, rasism, numai că "setat" la 1800, ca să fugă un pic de istoria imediată - şi bine face (Meek's Cutoff, cu Michelle Williams); canadianul Denis Villeneuve încearcă un epic despre vinovăţie, răzbunare, regrete şi consecinţe -  strident de telenovelistic, ca să nu zic greţos (Incendies, cu Lubna Azabal); Tsui Hark are chef de joacă, într-un film de aventuri mai mult sau mai puţin fantastice, coregrafiat de la spectaculos în sus (Detective Dee and the Mistery of Phantom Flame, cu Andy Lau); chilianul Pablo Larrain, lansat cu Tony Manero, revine cu un nou mix între offbeat (amor diform între un nenea de la morgă şi o starletă cam trecută) şi dureros (suntem în timpul loviturii de stat din 1973) - Post Mortem, titlu just; Gianfranco Rosi (figlio di) propune un documentar abject (El Sicario - Room 164), despre un subiect abject (viaţa pe lângă cartelul din Ciudad Juarez) cu un personaj abject (fort recuperator/torţionar, care l-a găsit pe Dumnezeu taman când şefii, în loc să-l trimită la omorât oameni, l-au pus să spele maşini). Abject, deci.

În rest, Michele Placido trece flamboaiant în revistă bandiţii din peninsulă (Vallanzasca, cu Kim Rossi Stuart), Pernilla August debutează emoţionant în regie (Beyond, cu Noomi Rapace), Danis Tanovic se întoarce acasă, cu un film de public dulce-amar (Cirkus Columbia, cu Miki Manojlovic), Alex de la Iglesia semnează o alegorie macabră şi ultra-violentă - "a demented masterpiece" (Balada triste de trompeta, premiat pentru regie şi scenariu), Ben Affleck se joacă din nou de-a regia, dar infinit mai plat decât la Gone Baby Gone (The Town, cu el însuşi), Abdellatif Kechiche vrea să rupă gura târgului şi, cel puţin în prima parte, reuşeşte cu brio Vénus noire, cu revelaţia Yahima Torres), cultissimul Monte Hellman sondează niţel Hollywoodul, cu rezultate triste, din mai multe puncte de vedere (Road to Nowhere, premiul ediţiei 67), Takashi Miike revizitează filmul cu samurai şi trece nonşalant de la plictis la măcel (13 Assassins), Paul Giamatti şi Dustin Hoffman se antrenează amuza(n)ţi pentru Oscar (Barney's Version), Tom Tykwer schiţează un Gazon Maudit nemţesc şi pe invers (Drei - "nein, Zwei", hahaha!), Julie Taymor îl atacă din nou pe Shakespeare - dar, curios, nu scoate colţii (The Tempest, cu Helen Mirren), iar junioara Coppola înşfacă Leul de Aur pentru un filmuleţ (Somewhere) care se bălăngăne, vorba unui hâtru, în "no man's land-ul" dintre La Dolce Vita şi Entourage.

Dacă mai notăm premiile pentru Gallo şi Skolimowski şi absenţa (am zis mai sus) impresionantului Vénus noire din palmares, versurile compuse târziu în noapte de domnul Chirilov şi de mine însumi devin brusc utile şi la îndemână: "Tarantino şi ai lui... au dat Leul nimănui/ Tarantino şi ai lui... merită cinci mii de m**".



















 




 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2010


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Creţulescu


Alte articole

 Ticălos fără glorie - Festivalul de film de la Veneţia, 2010, Mihai Chirilov
 Competiţia oficială a fost dezamăgitoare - Festivalul de Film Veneţia, 2010, Dana Enulescu, un interviu cu Mihai Chirilov
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - III, Dana Enulescu
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - II, Dana Enulescu
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - I, Dana Enulescu
 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer