Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - II

Partea a doua: de la H la R

H
Hellman, Monte: fotograf, actor şi regizor "cult" pentru toţi cineaştii independenţii americani, a realizat primul film în 1960. A prezentat în competiţie Road to Nowhere, cu Shannyn Sossamon: un film în film în film... Noapte americană în noapte veneţiană în noapte furtunoasă. După o oră eram complet rătăcită pe strada care nu duce nicăieri...
Icoana "indie" a spus că filmul, încă de la început, a reprezentat o colaborare între toţi actorii şi realizatorii, o celebrare a puterii exercitate de cinema asupra imaginaţiei şi a subconştientului colectiv. Şi a invitat publicul să devină ultimul colaborator şi autor al operei. Pe mine să nu conteze... Rezultat? Leu de Aur Special pentru "Opera omnia" (inventat ad hoc), acordat lui Monte Hellman, primul producător al lui Tarantino (Reservoir Dogs, 1992)

Hamm, Jon: unul din protagoniştii filmului lui Ben Affleck, The Town, prezentat în afara competiţiei; ceilalţi sînt Ben Affleck himself, Rebecca Hall şi Jeremy Renner (parcă ar fi traducerea în engleză a numelui francezului Jérémie Rénier, şi el la Veneţia, în filmul lui Ozon)
Eu una nu-l cunoşteam pe Jon Hamm, starul serialului Mad Men (după Lost nu mai vreau dependenţă de micul ecran), dar este un actor pe care nu poţi să nu îl remarci. La Veneţia a fost mult mai aplaudat decît (cei doi) Affleck. (Aici s-ar putea deschide o paranteză despre calitatea serialelor de televiziune şi despre efectul acestor produse asupra cinematografiei mondiale)
Păcat că filmul este un simplu "gangster movie" fără personalitate. Ben, fratele lui Casey, a spus că a încercat să refacă Gomorra la Boston, pentru că filmul lui Matteo Garrone l-a "devastat" prin realism şi forţă. A încercat, dar nu a reuşit (era mult mai bun Gone Baby Gone)...

I
Iglesia, adică de la Iglesia, Alex: regizor spaniol născut la Bilbao în 1965.
Îl cunoşteam şi îl admiram după Perdita Durango, La Comunidad, Crimen ferpecto. A declarat că şi-a petrecut anii studenţiei la cineclub şi la bar: efectele se văd şi acum în filmul din competiţie, Balada triste de trompeta (titlul unui cîntec din anii '60, care a avut succes şi în Italia, interpretat de Nini Rosso). Este povestea pulp & pop, în două părţi (1937 şi 1973), a unui clovn trist, gras, stîngaci şi super-sensibil, Javier (Carlos Areces), care, în Spania bigotă a lui Francisco Franco şi Carrero Blanco, înnebuneşte din dragoste şi se transformă, din gelozie, în furie dezlănţuită.
Începe pe timpul Războiului Civil, cu asediul de la Madrid din 1937. Javier este un copil care îşi vede tatăl clovn ucis de un colonel naţionalist. În 1973 îl regăsim pe Javier îndrăgostit lulea de o frumoasă acrobată (Carolina Bang) care nu e de nasul lui şi care îl iubeşte pe Sergio (Antonio De La Torre), clovnul vesel, violent şi psihopat. Duelul final dintre cei doi rivali riscă să devină o scenă "cult". În timp ce vedeam filmul, mă gîndeam la Tarantino, pe care mi-l imaginam în extaz, cu ochii ieşiţi din orbite, în criză mistică.
Alex de la Iglesia a spus că simţea nevoia să realizeze un film grotesc pentru a exorciza durerea şi furia din suflet (ce i s-o fi întîmplat?) şi că acţiunea se petrece în 1973 pentru că acel an a fost pentru el un coşmar incomprensibil, în care realitatea era vis (o fi citit Alex, la 8 ani, Calderon de la Barca?)
Oricare ar fi motivele pentru care a făcut filmul, jos pălăria, pentru că îi iese totul! Scene vizionare care nu te lasă în pace şi nu îţi permit să le uiţi, imaginaţie exuberantă, fantezie fără limite. Tensiunea figurativă devine energie personală şi se apropie de halucinaţia suprarealistă. Provocator, extravagant, sumbru, delir pur, crud şi tandru, fatal, noir.
Pe undeva între Tarantino şi Tim Burton. Am o singură problemă, cu ultima parte, care este excesivă; referinţele cinematografice sînt prea multe: The Beauty and the Beast, King Kong, The Phantom of the Opera, Frankenstein, Dr. Jekyll and Mr. Hyde. Meritat premiul pentru cea mai bună regie, exagerat cel dublu pentru cel mai bun scenariu.

J
Julien, Isaac: regizor britanic, născut la Londra în 1960. Din 1991, cînd a cîştigat premiul criticii la Cannes cu Young Soul Rebels, pînă la ultima sa operă, Ten Thousand Waves, o instalaţie pe nouă ecrane, Isaac Julien a continuat să utilizeze diferite discipline artistice, realizînd opere care nu renunţă la dans, fotografie, teatru, muzică şi sculptură. În secţiunea Orizzonti a prezentat Better Life, cu Maggie Cheung, o meditaţie asupra artei şi a culturii chineze, asupra crizei economice mondiale şi a globalizării. Teme dezbătute în mod liric (integrînd versuri ale poetului contemporan Wang Ping), operă intelectuală despre dorinţă şi fantezie, în stilul poetic al regizorului sovietic de origine armenă Serghei Paradjanov.
Actualitate, antichitate, poezie şi artă: astea sînt filmele pe care te aştepţi să le vezi la Veneţia, că nu degeaba se numeşte Mostra Internazionale di ARTE Cinematografica!

K
Kunis, Mila: Lebăda Neagră din Black Swan a cîştigat premiul Marcello Mastroianni pentru cea mai tînără revelaţie. Putem fi de acord, pentru că actriţa americană (născută la Kiev în 1983) umple ecranul cu o fizicitate neliniştitoare, cu o personalitate debordantă şi o naturaleţe unică.

L
Larrain, Pablo: tînăr regizor chilian (Tony Manero în 2008) în concurs cu Post Mortem, operă care tulbură şi deranjează. Puţine cuvinte, multe emoţii. Poveste disfuncţională de dragoste, gelozie şi moarte între săriţii de pe fix Marco (Alfredo Castro), funcţionar care transcrie autopsiile la morgă, şi Nancy (excelenta Antonia Zegers), balerină bolnavă de anorexie, la Santiago, în ajunul datei fatidice de 11 septembrie 1973 (lovitura de stat prin care Pinochet răstoarnă guvernul Allende)
Scena autopsiei lui Salvador Allende este una din cele mai "tari" văzute la Venezia 67. Film de plumb, sufocant, dar cu stil şi personalitate.

M
Martone, Mario: regizor italian, în concurs cu Noi credevamo; film istoric (perioada este 1828-1862), Risorgimento italiano aşa cum nu e povestit în manualele de istorie şi pe care tinerii italieni îl cunosc mai puţin decît Revoluţia Franceză. Ca să putem reflecta asupra faptului că Istoria, uneori, pune în lumină afinităţile cu Prezentul. Despre italienii de ieri (Mazzini, Garibaldi) care au făcut Unitatea Italiei, pe care unii italieni de azi vor să o "desfacă". Despre eterna luptă dintre aspiraţiile autoritare şi democraţie. Martone te obligă să te întrebi dacă patrioţii de ieri nu erau de fapt terorişti şi dacă teroriştii de azi nu ar putea fi consideraţi, uneori, patrioţi. În film, Giuseppe Mazzini, unul dintre părinţii Unităţii Italiei (1861) pronunţă următoarele cuvinte, dîndu-i pumnalul unui patriot-kamikaze care ar fi trebuit să-l ucidă pe regele Carlo Alberto: "În acest mod, regele va începe o a doua viaţă, nu numai în cer, ci şi printre oameni. El ştie asta şi acest gînd îl va consola în momentul morţii"... Cuvinte într-adevăr pronunţate de Mazzini...
Cu cei mai buni actori italieni: Luigi Lo Cascio, Toni Servillo, Luca Zingaretti, Ennio Fantastichini. Film solid, epic, necesar în Italia asta care se pregăteşte să sărbătorească 150 de ani de la Unitate (în 2011). Coloană sonoră "regală" cu muzică de Rossini, Bellini, Donizetti, Verdi. Noi credeam că ar fi meritat un premiu, oricare...

N
Norwegian Wood: film japonez în concurs, al lui Tran Anh Hung (născut în Laos, crescut la Paris), ecranizare după romanul lui Haruki Muratami (1987). De o frumuseţe lentă, sfîşietoare, peliculă fascinantă, sentimentală, nemiloasă. Cu o coloană sonoră memorabilă (Jonny Greenwood, Radiohead).
Cine a apreciat cartea, ca mine, ştie despre ce este vorba: în Japonia anilor '60, doi băieţi iubesc aceeaşi fată (Magda, cu care am vorbit la Veneţia, a remarcat asemănări cu Jules et Jim, iar ea pe Truffaut îl cunoaşte...)
Unul dintre băieţi se sinucide la 19 ani, lăsîndu-le moştenire celor doi supravieţuitori o viaţă incompletă, ratată, iremediabil pierdută. Durerea se transformă în pasiune, pasiunea în moarte. Bine filmat, bine jucat (Kenichi Matsuyama, Rinko Kikuchi). Ignorat de Juriu.

Nainsukh: film indian de Amit Dutta, în Orizzonti, despre viaţa lui Nainsukh (1710-1768), pictor miniaturist indian. Cele mai rafinate imagini văzute la Veneţia; despre pictură, muzică, dans şi teatru, despre naturalismul "mogul" de la curtea rajah-ilor Zorawar şi Balwant Singh, care au trăit în secolul al XVIII-lea în castelul Jasrota. O lume artistică necunoscută mie, descrisă cu respect şi participare intelectuală. Regizorul Amit Dutta a realizat scurtmetraje care au fost proiectate în diferite muzee din lume, printre care Tate Modern şi Centrul Pompidou. Primul său lungmetraj, The Man's Woman and Other Stories, a fost premiat cu o Menţiune Specială a Juriului la Venezia 66. Un alt film pentru fantasmagoricul popor al cinefililor puri şi duri, pe care piaţa nu-i mai consideră...

O
Oča (Dad): o perlă de film sloven, de Vlado Skafar, în Săptămîna Internaţională a Criticii. Un tată şi un fiu care petrec o zi împreună la pescuit, vorbind despre nimic şi despre tot: o zi "ca un cristal în care se oglindeşte o viaţă întreagă", a spus regizorul despre care sper că vom mai auzi. Cei doi pronunţă cuvinte care "ating" corpurile, vocile lor devin imagini, sunete, natură.
Tot ceea ce trebuie să ştim despre Dragoste; cel mai poetic film veneţian.

P
Portman, Natalie: superba protagonistă a filmului Black Swan, în care joacă o balerină care îşi sacrifică trupul şi mintea pentru a obţine rolul principal în Lacul Lebedelor. Reuşeşte să transmită în mod perfect disciplina nevrotică a balerinilor, care trebuie să fie insuportabili în viaţa de zi cu zi.
Barbara Hershey e mama ei, în versiune Bette Davis în What Ever Happened to Baby Jane?, Winona Ryder este balerina prea "bătrînă" pentru a mai putea interpreta Lacul Lebedelor.
M-am dus să o văd pe Natalie la conferinţa de presă; în realitate e şi mai frumoasă decît pe ecran. A spus că a făcut balet de la 5 la 12 ani, iar pentru rol s-a pregătit timp de 6 luni, 5 ore pe zi: program intens, din toate punctele de vedere, se pare, în urma căruia s-a logodit cu balerinul Benjamin Millepied, de la New York City Ballet, coregraful filmului şi interpretul rolului Prinţului.

Ploaie: a plouat mult la Veneţia anul acesta, ca niciodată. Pe 3 septembrie 2010, în mai puţin de o oră, apa a inundat coridoarele de la Casinò. La sala de presă 20 de calculatoare au făcut scurt circuit. Cei 67 de Lei de bronz ai lui Dante Ferretti s-au prăbuşit, covorul roşu, ridicat de vînt, a devenit un tobogan, iar spectatorii nu mai puteau ieşi din Sala Volpi. Ploua aşa de tare că nu se auzea sonorul în sală... Noi nu aveam umbrele...

R
Ratnam, Mani: cineast indian născut în 1955; a primit premiul Glory to the Filmmaker, dedicat unei personalităţi care a marcat în mod original cinematograful contemporan. (În anii trecuţi au fost premiaţi Takeshi Kitano, Abbas Kiarostami, Agnès Varda şi... Sylvester Stallone!)
Marco Müller, care îl adoră pe Ratnam, a scris motivaţiile premiului: "La începutul carierei sale, Mani Ratnam filma numai în limba sa maternă, tamil, dar a devenit unul dintre puţinii cineaşti din sudul Indiei capabili să cucerească piaţa cinematografică din întreaga ţară. Un extraordinar inovator al limbajului cinematografiei indiene, a introdus conceptul de "autor" la Bollywood".
Ratnam stăpîneşte la perfecţie tehnica cinematografică şi nu are nici o legătură cu filmele regionale, produse în serie de alţi regizori de la Bollywood.
Sînt splendide numerele lui muzicale, care au influenţat stilul tuturor regizorilor indieni. Le poate da lecţii de regie celor mai mari cineaşti din lume.

Raavan / Raavanan: ultimele două filme ale lui Mani Ratnam, prezentate ca evenimente speciale; au aceeaşi poveste, realizată în două versiuni, hindi (Raavan) şi tamil (Raavanan), cu actori diferiţi.
Ratnam vrăjeşte şi seduce publicul cu o poveste tragică de dragoste, care te emoţionează à la Romeo & Juliet, Jack & Rose.
Muzica este compusă de A.R. Rahman (2 premii Oscar), cel care a re-inventat muzica indiană contemporană, numit de revista Time Magazine "Mozart de la Madras". Sînt filme care contopesc dramă, acţiune, comedie romantică şi "musical". Adaptare liberă a poemului epic Ramayana, de Valmiki: un bandit, din răzbunare, răpeşte soţia poliţistului care i-a ucis sora, îndrăgostindu-se însă de ea şi renunţînd la răzbunare din pasiune. Despre Ura care devine Dragoste, atunci cînd dragostea e o bătălie pe care nimeni nu o poate cîştiga, dar pe care toţi trebuie să o lupte.
O călătorie fără întoarcere, în care se reînnoieşte lupta epică dintre Bine (Ram) şi Rău (Raavan).
Eu am văzut versiunea hindi; protagoniştii Aishwarya Rai şi Abhishek Bachchan (mare problemă numele, am controlat de cinci ori...) sînt, pe ecran şi în viaţă, cel mai frumos cuplu de actori (Sorry, Angelina and Brad...)
Cristi a văzut versiunea tamil; l-am rugat în genunchi să încerce să aducă filmele la TIFF în 2011; vreau să petrec 275 de minute de vis la cinematograful Victoria...

(va continua, de la S la Zebraman)