Motto:
And all men kill the thing they love,
By all let this be heard,
Some do it with a bitter look,
Some with a flattering word,
The coward does it with a kiss,
The brave man with a sword!
(Oscar Wilde, The Ballad of The Reading Gaol)
„Vrei sa ştii marea dramă a vieţii mele? E că mi-am pus geniul în viaţă, iar în opere mi-am pus doar talentul!" (Andre Gide, Amintiri despre Oscar Wilde, apud. Oscar Wilde, De Profundis, editura Allfa Paideia, Bucuresti, 1996, pag. 8).
Dragă cititorule, tocmai ţi s-a confesat Oscar Wilde... El i-a făcut această mărturisire lui Andre Gide, care era dezamăgit de faptul că romanul Portretul lui Dorian Gray, în forma lui scrisă, nu se ridica la nivelul la care subiectul acestei opere se prezenta în varianta lui orală: „Cea mai bună scriere a sa nu e decât o palidă răsfrângere a strălucitei lui conversaţii. Cei ce l-au auzit vorbind găsesc că s-au înşelat citindu-l"! Acelaşi reproş îl aducea Andre Gide şi pieselor de teatru ale lui Oscar Wilde, iar replica, bineînţeles, nu întârzia să fie dată: „Oh, dar strigă el îndată, piesele mele nu sunt nicidecum bune şi nici nu ţin deloc la asta....dar dacă ai ştii cum mă amuz! Aproape fiecare din ele e rezultatul unui pariu. Dorian Gray deasemenea, l-am scris în câteva zile, pentru că unul din prietenii mei susţinea că nu voi putea scrie niciodată un roman." (Andre Gide, Amintiri despre Oscar Wilde, apud. Oscar Wilde, De Profundis, editura Allfa Paideia, Bucuresti, 1996, pag. 8)
Aşadar Portretul lui Dorian Gray este rezultatul unui pariu, pe care Wilde se presupune că l-a câştigat şi nu doar pentru că a scris această carte în timp record... Aş putea foarte bine să mă erijez în cel mai autentic sofist, dacă asta nu e cumva o contradicţie în termeni, să aleg două personaje, care, pe parcursul a câteva sute de pagini, sa fie forţate să monologheze spunând fiecare acelaşi cuvânt. V-aş putea convinge că ele sunt, de fapt, în cel mai incitant dialog şi că aveţi de-a face cu cel mai arzător roman experimental... Şi uite aşa, pot pretinde că am câştigat un pariu şi am scris un roman cu o viteză uluitoare... Dar, oare, câtă lume aş putea înşela? De ce nu ar fi acesta un pariu câştigat realmente, iar pariul lui Wilde este?... Vom înţelege asta după ce vom vedea ce se petrece realmente în Portretul lui Dorian Gray... Realmente? Nota Bene! Nimic nu poate fi povestit obiectiv pe lumea asta... De la Kant citire, la lucrul în sine nu prea avem acces, aşa că cer cu umilinţă indulgenţă la adresa subiectivităţii mele, căreia, ceea ce se petrece în romanul lui Oscar Wilde se înfăţişează astfel, ca o colecţie de tablouri într-o expoziţie pe care fiecare o poate amenaja după gustul propriu!
Povestea lui Dorian în imagini e spusă de Mihaela Marin în Atelier LiterNet


Ne trăim de multe ori clipele vieţii noastre în acord cu ceea ce învăţăm din cărţi, fie că suntem conştienţi de asta sau nu... Dorian va fi otrăvit de o carte, ne spune Oscar Wilde. Este vorba de A rebour de J-K. Huysmans... Personajul acestei cărţi este creatorul unor paradisuri artificiale, pe care Dorian va încerca la rândul său să le zămislească. Filosofia Lordului Henry, conjugată cu modul de a fi al protagonistului din A Rebours va adânci dorinţa lui Dorian de a-şi trăi viaţa ca pe o operă de artă, dar rezultatul va fi doar o estetică a urâtului... Timpul nu va trece peste Dorian, chiar dacă el se va adânci nu în paradisuri artificiale, ci în iaduri în care opiumul şi depravarea nu vor lăsa nici o urmă asupra frumosului chip, în schimb vor lovi din ce în ce mai tare şi mai grotesc chipul din tablou. Monstrul va deveni de neprivit... Până unde se poate merge? Pictorul care a zămislit opera va voi să vadă adevăratul suflet al lui Dorian. Din tablou ordinul este clar! Basil trebuie să moară, ba mai mult trebuie nimicit. Pumnalul nu ajunge şi astfel intră în scenă unealta neantizării lui Basil: Alan Campbell, un... "prieten" al lui Dorian care supus unui şantaj al cărui suport va admirabil ascuns de Wilde, va face să nu mai rămână nici urmă din cel care aşezase pe pânză esenţa nemaîntâlnită a lui Dorian Gray... Viaţa lui Dorian poate continua... la fel, cu aceeaşi patimă, cu aceeaşi teamă de a nu pierde nimic din ceea ce poate fi experimentat!


Ce se întâmplă, de fapt, în Portretul lui Dorian Gray? Se desfăşoară, în faţa ochilor noştri o poveste din care aflăm ceva despre noi înşine... Aflăm că nu putem să ne ascundem prea mult, chiar dacă nici unul dintre noi nu are, precum Dorian, ascuns în camera copilăriei, un tablou care să arate ceea ce e adevărat despre noi! Şi cine ar putea concentra în cuvinte spaima lui Dorian, decât un poet autentic precum Jorge Luis Borges, care în poemul Oglinda, se întâlneşte, pe neştiute, cu spiritul lui Dorian Gray:
Frică de a vedea în ele un alt chip decât al meu
Sau doar o masca oarbă şi impersonala
Putând ascunde, ascunzând ceva atroce. Aşa cum mă temeam
Ca nu cumva tăcuta vreme din oglinzi
Să nu se-bată de la cursul zilnic
Al orelor noastre de rând, găzduind,
Spre vagile imaginarele hotare ale ei,
Fiinţe noi şi forme noi
Sau noi culori (dar asta nimănuia nu i-am spus,
Copiii sunt sfioşi). Însă acum
Mă tem să nu dezvăluie oglinda
Adevăratul chip al sufletului meu,
Rănit de umbre, sfâşiat de vini, însuşi acela
pe care Domnul îl vede şi poate îl văd şi ceilalţi...
Oscar Wilde a câştigat pariul cu cel mai important element al romanului său: timpul. Chiar dacă nu auzim vocea lui povestindu-ne ce se petrece, de fapt, în Portretul lui Dorian Gray (şi regretul nostru e la fel de mare ca al lui Andre Gide), influenţa acestui roman creşte din ce în ce mai mult, iar taina o putem găsi în cuvintele unui filosof contemporan (Jean Baudrillard). Inevitabil, fiecare dintre noi are un geamăn malefic, inevitabil suntem supuşi unei dualităţi, întocmai ca Dorian, şi dacă nu ştim să integrăm în singularitatea noastră această dualitate, salvarea e prea puţin probabilă. „Nimeni nu este vreodată unul singur, fiecare se naşte în stare dublă şi este bântuit de propriul frate geamăn. Cei care rămân lipiţi de el sunt nişte morţi vii. Toţi suntem într-o măsură mai mare sau mai mică nişte morţi vii, prinşi în capcana unei identităţi malefice. Singularitatea nu poate rezulta decât din dedublare şi printr-o rupere a simetriei".(Jean Baudrillard, Paroxistul indiferent, Editura Ideea & Design, Cluj, 2001)