Dulce ca mierea e gustul degenerării - Portretul lui Dorian Gray

Despre lipsa dramatismului e vorba şi în spectacolul care face furorile ultimei stagiuni bucureştene, Portretul lui Dorian Gray, de la Teatrul Odeon. Sala se umple până la ultimul loc de la balcon, spectatorii nu suflă, scaunele nu foşnesc. Nici telefoanele nu sună! Tensiunea dramatică lipseşte, cele două planuri ale construcţiei spectacolului semnat de Dragoş Galgoţiu, cel al mişcării şi cel al actoriei, nu au totdeauna o coerenţă neştirbită şi totuşi atenţia publicului e dilatată până la stele. De ce? Cum se poate capacita admiraţia unei săli întregi devenită prada imobilă din ghearele seducţiei regizorale? Printr-o defilare de modele paradigmatice situate în descendenţa Frumosului. Absenţa dramatismului e suplinită magistral de zona rarefiată a estetismului esenţializat, de elaborata şi omiprezenta graţie din compoziţia corpurilor şi a atitudinilor elegante. În pura viziune estetizantă a lui Oscar Wilde şi a seriei lungi de dandy. Într-un spectacol baroc, cu niveluri imagistice plurivalente, Dragoş Galgoţiu respectă cu discreţie tradiţia eleganţei, asumându-şi riscul unei opere de muzeu şi al periplului printr-o epocă (moartă?) din istoria mentalităţilor. Surprinzător, demersul are viaţă şi reuşeşte în faţa publicului, chiar dacă regizorul anulează, cu bună ştiinţă, căderea în brutalitatea socialului sau tot felul de alte obişnuite mărci ale aderenţei la lumea de azi. Şi la lipsa ei de stil. Şi de gust.

Nivelurile plurivalente de care aminteam constituie toate miniaturi estetizante, piese de admirat în sine, fie că acestea se referă la scenografie, la costume sau la coregrafie. Într-adevăr de la muzica de operă la machiajele realizate ca un construct estetic, cu complicate planuri conotative, întregul eşafodaj al spectacolului, de o căutată încărcătură barocă, susţine estetismul propus de viziunea regizorală. Este cazul costumelor opulente (sub semnătura Doinei Levintza), care, într-o sarabandă a imaginaţiei şi luxurianţă a accesoriilor, umplu spaţiul şi reproduc, cu mijloacele lor specifice, profilul estetic al unui corpus doctrinar. Şi este cazul, mai ales, al unuia dintre cele mai spectaculoase elemente ale construcţiei scenice: în fond chiar construcţia scenică. Închipuită de Andrei Both. Planurile sale neregulate şi înclinate, cromatismul feeric conotează cu uşurinţă spaţiile eterate, extatice, clarvăzute în intuiţia personajelor, dar şi tensiunile presupuse de neputinţa ca fantasma să prindă o consistenţă de durată. Şi să se instaleze în realitate. Subtilitatea concepţiei scenografice, adecvată perfect, dar cu multă discreţie discursului ideatic al spectacolului, rămâne unul dintre marile puncte câştigate ale acestei montări.

De partea cealaltă stau hibele în parcursul narativ, impresia de caleidoscop cu scene fără mare legătură (mai ales în a doua parte), cu personaje diferite şi mijloace diferite. În plus, o restricţionare a dinamicii actoriceşti, depăşită totuşi în două cazuri, prin expresivitatea datelor fizice, de către Aron Dimeny, şi prin arhicunoscutul profesionalism al lui Marius Stănescu, obligat, din păcate, să joace numai pe culoarea unică a detaşării cinice. Dacă emiterea comentariului intelectual de către cele două personaje care teoretizează frumosul, codul comportamental şi estetismul epocii nu are efectul dramatic cel mai percutant, ea asigură totuşi planul de adâncime al demonstraţiei şi coerenţa discursului asertiv pe care îl elaborează, în ticluite trepte ale seducţiei, Oscar Wilde. Şi pe urmele lui - Dragoş Galgoţiu.

Paradoxal, armonizarea celor două planuri distincte, teatru şi dans, se face prin întreţeserea superbiei coregrafice cu inflexiunile şi modulaţiile blânde din vocea Naratorului (Dan Bădărău) care sorb toată lumea din jur, înghiţind teze, principii şi discontinuităţi intelectuale. Pe fundalul acesta opulenţa şi decadenţa se pot contempla, narcisiac, în voie. Utopia se insinuează în raţionament, deducţia se topeşte în plăcere şi moliciune. A face operă de artă din propriul corp, comportament, vestimentaţie, gest, retorică înseamnă a forţa aparenţa să se suprapună peste esenţă eliminând nonşalant resturile. Iar nonşalanţa vine aici din imperiul dansului. Forţa de seducţie a coregrafiei absoarbe tot. Graţia reconfortantă a mişcării poartă semnătura lui Răzvan Mazilu, acest ultim corifeu al Frumosului de pe scenă, care ştie să spele de tensiune, prin distincţia şi eleganţa baletului clasic, mişcările neurastenice ale dansului modern. Coregrafia sa anulează asperităţile şi duce mişcarea în spaţiile imponderabilului unde simţurile sublimate în semi-atingeri (neduse, cel mai adesea, până la capăt), de o inocentă voluptate, sunt trezite doar de esenţe tari: Frumosul şi Decadenţa morală. În cea mai curată tradiţie a dandy-ismului, perechea de dansatori Răzvan Mazilu - Oana Cojocaru, construieşte, dincolo de efort, prin uşurinţa şi firescul mişcărilor, un plan al splendorii, adecvat perfect esteticii spectacolului. Dansatorii de pe scenă, fac, prin plasticitatea corpurilor, demonstraţia pe viu că Frumosul trece dincolo de Abject, deşi îl circumscrie, arătând cum categoriile etice au regresat la magma de dinainte de Bine şi Rău pentru a lăsa loc unei singure stăpâne, Frumuseţea copleşitoare. Trei generaţii, de la marginile inocenţei şi strălucirea efebiei (Vlad Ilcenko) sau contorsionările suferinţei nedrepte (în care Oana Cojocaru excelează) la încărcătura artificială a culpei (savuroasă expresia grotescului la Ion Tugearu) asigură suportul valoric al spectacolului. Demonstraţia se menţine până la sfârşit, antinomiile erodează lent sistemul, ambiţia de a transcende dinamica opoziţiilor, unificate în cultul propriului eu, se dovedeşte falimentară. Dacă există totuşi un comentariu etic, este unul mut, dar cu atât mai sugestiv: cel al Servitorului. Ionuţ Kivu, prezenţă scenică deosebită, emite, prin expresiile pe care le îmbracă, prin retorica gesturilor, consideraţii tăcute şi emoţionale la faptul petrecut pe scenă.

Un spectacol pe care merită cu prisosinţă să-l vedeţi şi re-vedeţi, reconfortant pentru că operează cu categoriile estetice pure şi demonstrează publicului că, din când în când, se poate întoarce la soliditatea reperelor din istoria artei.