Anim'est 2010 (2): ziua lui Mr. Fox

Cele câteva scurt-metraje pe care am avut ocazia sa le văd în secţiunile East European Animation Awards şi Mozaic rezumă bine ambiţia Anim'est-ului de a promova panaşul vizual, măcar un schepsis notabil cu care să rămâi şi dintr-un filmuleţ de 5 minute. La urma urmei, cu ce altceva ai putea rămâne? Unele sunt shoot and miss. Wondermilk lansează, cu fâsul de rigoare, un mesaj eco, dar albul şi nuanţele sale pe care insistă animatorii rămân o soluţie vizuală valabilă pentru ceea ce vor să transmită. Ambiţiosul Viliam prezintă povestea unui copil uşor autist pentru care desenatul devine propria realitate, iar personajele şi decorurile creionate o fac accesibilă din punct de vedere vizual. Este o poveste destul de tristă, dar pare cumva personală. Favoritul meu a fost Birdboy, o fantezie destul de ermetică despre dragostea dintre o fată-şoarece şi un pui de pasăre care îşi doreşte să zboare, dar nu poate. Imaginile, deşi niciodată stridente, au un aer apocaliptic (la un moment dat, are loc o explozie nucleară), dar filmuleţul în sine nu poate fi descifrat decât ca unul de David Lynch: nu prin logică sau plauzibilitate, ci prin acea relaţie dintre imagine şi montaj care încearcă să sugereze anumite sentimente sau stări - haos, coşmar, hipnoză... Ca să trăieşti asemenea filme, trebuie să te deconectezi un pic de cotidian şi să îţi eliberezi latura mistic-emoţională, "decriptarea" în sine a poveştii părând oarecum inutilă.


La Patria a rulat şi unul din filmele veteranului animator Jean-François Laguionie, L'île de Black Mór. Cine spunea despre Pirates of the Caribbean că sunt nişte piraţi decenţi va fi mulţumit şi de acest film animat. În esenţă, este o poveste despre dorinţa de libertate şi despre maturizare, inclusiv sexuală - eroul este un adolescent ce scapă dintr-o... cum să-i zicem?... O şcoală-închisoare din largul oceanului şi porneşte în căutarea unui personaj adevărat, piratul din titlul filmului de aventurile căruia (imortalizate într-o carte) se îndrăgostise. Pe drum, găseşte o navă şi îşi formează un echipaj, din care face parte şi o fată deghizată în băiat. Amândoi simt primele impulsuri sexuale, iar filmul nu e ezitant în a le surprinde, de unde şi cadre mai rare în filmele de animaţie precum cel în care el stă întins lângă ea, dezbrăcată până la brâu. Aventurile prin care trec personajele au o gradaţie corectă a tensiunii dramatice, deşi nu surprind prin senzaţia de vastitate. Dar ambiţia cu care forţează logica şi vâsleşte spre mari revelaţii (Black Mór se dovedeşte a fi chiar tatăl băiatului) îi permite lui Laguionie să folosească util arsenalul mediului animaţiei. L'île de Black Mór propune un univers suficient de "imersiv", deşi nu cu adevărat infinit cum ar fi cel al unui mare film de aventuri.

Cadoul zilei a fost, însă, proiecţia celui mai recent film de Wes Anderson, Fantastic Mr. Fox. Pelicula este o cursă infernală de gaguri irezistibile, preponderent vizuale, precum amplele cadre ce surprind o serie de animale vânate de nişte fermieri păgubiţi (chiar de ele) săpând un adevărat labirint de tunele subterane, sau două vulpi (însuşi domnul şi doamna Fox) executând, la început, un lung slalom printre obstacolele unei ferme ca să înhaţe nişte găini. Concreteţea furturilor ce au loc pe ecran (de care responsabil este acelaşi Fox) e vecină cu evadările ce au loc în seria Toy Story: îţi solicită constant atenţia şi îţi dau toate coordonatele necesare ca să rămâi conectat. Este un mare regal vizual, în care mai răsar şi unele glume de limbaj fermecătoare. Şi încă un lucru de notat: generozitatea cu care Anderson îi tratează pe actorii ce furnizează vocile. Atunci când filmele de animaţie se prezintă pe generic cu un casting atât de bogat (iar aici îi avem pe George Clooney, Meryl Streep, Bill Murray şi Michael Gambon), de obicei omit adevăratele talente ale actorilor şi le "ţin la sertar". Fantastic Mr. Fox se achită onorabil chiar şi la acest capitol: vocea senzual-narcisistă a lui Clooney e perfectă pentru vicleanul personaj căruia i-o oferă (ascultaţi-i toate inflexiunile, parcă ar încerca să facă din fiecare scenă un mic spectacol scenic), la fel şi suav-elegantul glas al lui Streep, şi tonalităţile inocente dar în acelaşi timp şmechere ale lui Murray, sau scorţos-britanicul accent al lui Gambon. Unic e şi stilul în care personajele "ies la rampă" de fiecare dată când au ceva de spus, un giumbuşluc de-al lor: Anderson surprinde dialogurile (sau monologurile) printr-o succesiune de prim planuri, cu atât mai eficiente cu cât păpuşile create (animaţia foloseşte tehnologia stop motion caption) sunt deosebit de expresive.

Nu rataţi acest minunat spectacol vizual, pe ritmul muzicii compuse de Alexandre Desplat, ce aduce deseori cu Zorba the Greek. Din păcate, poate şi din cauza stilului de animaţie, care nu mai e în vogă, filmul a fost un eşec comercial, însă câteva nominalizări la Oscar i-au făcut dreptate.