Anim'est 2010 (9): Închiderea

Slavă Domnului, ieri am văzut singurul lung-metraj cu adevărat bun din competiţie. Este vorba despre sârbescul Technotise - Edit i ja / Edit and I al tânărului Aleksa Gajic - în afară de faptul că este primul lung metraj de animaţie realizat în Serbia, chiar merită văzut pentru elanul său de a introduce (aproape haiduceşte) idei noi, cu dorinţa oricărui film de debut ambiţios, de a face cât mai multe în cât mai puţin timp. Este un SF punk, care trage cu ochiul la David Cronenberg, însă şi la societatea futuristă a lui Philip K. Dick, fără să rămână blocat în pastişă sau omagiu. Povestea (foarte complicată) o are în centru pe Edit, o tânără care îşi implantează un chip pentru a-şi îmbunătăţi randamentul la facultate. Cumva, însă, chiar şi după înlăturare, Edit dezvoltă un al doilea sistem nervos, semi-organic, semi-electronic, care se manifestă printr-o nouă identitate: un bărbat cu înfăţişarea cuiva pe care l-a văzut în copilărie, care îi poate controla mişcările şi cu care poate comunica. Dar o corporaţie mare, ascunsă în spatele facultăţii la care învaţă, vrea să-i folosească noul sistem nervos pentru a da de cap unei ecuaţii matematice pe baza căreia ar putea anticipa viitorul, scrisă de un profesor care a luat-o razna înainte să o soluţioneze.

Stângăcii? Sigur, nenumărate. Cel mai important, numeroasele sale idei nu se întrepătrund mereu coerent (rămâne neclar, de pildă, de ce ajunge fata să dezvolte un nou sistem nervos şi să creeze o a doua personalitate). Complicata poveste e spusă, pe alocuri, rapid şi nu foarte inteligibil (poate pentru a te conduce repede peste "gropile" din scenariu, ca să nu le mai simţi). Din dorinţa de a crea o societate a viitorului cât mai vastă şi "imersivă", Gajic ajunge de multe ori la clişee (maşini care plutesc pe un câmp electro-magnetic, proiectoare de holograme etc). În fine, excelentele concepte ale scenariului, care conduc cumva înspre Cronenberg (fuziunea dintre uman şi inuman, între organic şi metalic, fragilitatea psihicului şi efectele pe care le poate avea asupra corpului), nu prezintă un mare interes pentru Gajic, el părând mai degrabă orientat către spectacolul în sine. Dar merită făcut un pas înapoi şi inspirat adânc: câte filme (de debut) au galopat cu atâtea idei bune şi inteligente? Oricâte slăbiciuni ar avea Edit and I (slăbiciuni, din nou, inerente unui film de debut), tot un film bun este iar, în peisajul competiţiei, este cam tot ce poate fi admirat. Funcţionează binişor pe mai multe coordonate - şi ca film de acţiune, şi ca o poveste în mare parte originală despre efectele tehnologiei asupra corpului uman, şi ca satiră socială (consumul de droguri, scăderea educaţiei etc).


Şi astfel ajungem la premii, momentul mult-aşteptat al Anim'est-ului. Veştile, din păcate, nu sunt bune. Pe calea aceasta, îmi permit să transmit o "ruşinică" juriului internaţional, format din Phil Mulloy, Regina Pessoa, Simone Massi, Erik van Schaaik şi Mihai Chirilov. Trofeul Anim'est s-a oferit scurt-metrajului Big Bang Big Boom, în mare parte o joacă de imagini, în care se succed cu vitalitate nişte picturi pe pereţii şi trotuarele unui oraş real. Recunosc că mi se păruse destul de originală ideea la momentul în care l-am văzut, dar în acelaşi timp mi s-a părut că la stadiul de "idee jucăuşă" rămâne.


Cel mai bun scurt-metraj a fost numit sud-coreeanul Munjiai / Dust Kid, din nou o idee originală (despre singurătatea unei femei în micul ei apartament, în care tot vede - şi încearcă fără succes să scape de - o versiune în miniatură a ei), de data aceasta mai interesant dezvoltată, dar care nu duce nicăieri anume - rămâne la jumătate de drum.


Premiul special al juriului s-a acordat lui Anna Blume, bifând cu această ocazie şi capitolul vizual-pretenţios-kitschos (scurtul transpune în imagini o poezie).


Vestea bună este că, prin menţiuni speciale, au mai fost recunoscute şi alte scurt-metraje, printre care şi germanul Duck, Death and the Tulip (o fabulă destul de elegantă despre moarte, dar şi cumva siropoasă) şi englezescul A Family Portrait. Ok, trag adânc aer în piept şi recunosc - nu sunt animator, nu acord importanţă noţiunilor de "ritm" şi "tehnică a animaţiei" decât într-un sens "profan", astfel încât pot înghiţi şi digera cumva premiile acordate scurt-metrajelor din competiţie. Recunosc, cu alte cuvinte, că am un spectru mai îngust de analiză, deci fie...


Dar cum rămâne, atunci, cu premiul pentru lung-metraj, oferit filmului Kerity, la maison des contes? Mi se pare un act de iresponsabilitate să acorzi un asemenea premiu unui film pentru copii, şi încă unul prost. Motivaţia juriului? "Un film ce va încânta mai ales copiii prin frumuseţea imaginilor şi printr-o poveste bine spusă despre minunile şi imaginaţia lumii copilăriei". Care imaginaţie, domnilor membri ai juriului?! Oare nu aţi văzut nici măcar unul din celelalte filme din care Kerity... fură idei şi le "adaptează" infantil-nonsensic? Îmi vine destul de greu să cred. Şi se mai zice "va încânta mai ales copiii" - păi, evident, dar câţi copii aţi văzut în sală la proiecţie? Eu am văzut doar câţiva, iar la alte proiecţii (precum Technotise - Edit i ja / Edit and I) nu prea am văzut niciunul - restul filmelor din competiţie cum se încadrează în acest peisaj? Ok, am fost şi eu într-un mic juriu (acum câţiva ani, la TIFF) şi ştiu că e al naibii de greu să te "potriveşti" cu alţi oameni cu idei şi gusturi uneori complet diferite de ale tale, dar eu unul nu aş fi putut premia un asemenea film şi să rămân împăcat cu mine însumi.


Juriul mic (zic pentru că numără doar trei oameni, spre deosebire de cinci) a oferit premiul pentru cel mai bun scurt-metraj studenţesc lui Bottle (pe care eu nu l-am văzut), însă a recunoscut, tot la capitolul menţiuni, şi sinistrul Loom (care chiar transmite, aşa cum sună şi motivaţia juriului, o senzaţie destul de fizică printr-o imensă concreteţe a detaliilor).


Premiul publicului, oferit de Cinemagia unui scurt-metraj din secţiunea Mozaic s-a acordat lui One Minute Fly, o irezistibilă poveste, gonind nebuneşte prin viaţa scurtă a unei musculiţe - îi recunosc sută la sută valoarea distractivă şi sensibilitatea autentică.


Şi să nu uit - premierea, pentru întreaga carieră, a lui Zeno Bogdănescu, premiu oarecum previzibil, dat fiind că luni am avut proiecţii la Scala cu scurt-metrajele sale. Vizibil emoţionat, un Bogdănescu mai puţin morocănos a declarat că doreşte să se întoarcă în scurt timp la animaţie. Momentul a fost cu atât mai emoţionant cu cât premiul i-a fost înmânat de muzicianul Alex Bălănescu (care, printre altele, a compus muzica pentru o mare parte a scurt-metrajelor de Phil Mulloy).


Personal, nu aş trage o concluzie despre Anim'est 2010, cel puţin nu acum, în perioada de "mahmureală cinefilă". Cert este că am apreciat: spiritul general sincer al festivalului, ambiţia nebună de a aduce "de toate pentru toţi" (deşi prefer formularea "cât mai mult" pentru toţi - copii, adulţi, purişti ai animaţiei, amatori ai abstractului, dar şi cei fideli unei concepţii mai clasice despre film), cinema-ul Patria (călduţ şi primitor), Creepy Animation Night (care s-a ţinut de promisiune şi a fost genial promovat).

Chestia este că tot această ambiţie de varia şi de a oferi "cât mai mult" s-a întors, uneori, şi împotriva mea: scurt-metrajele au fost atât de multe, încă s-au mai şi anulat unele pe altele, ba chiar m-a lăsat memoria în legătură cu o parte din ele. Scala şi Union ne-au ţinut duşmănos în frig pe tot parcursul. Aşteptarea dinaintea ceremoniei de decernare a premiilor a degenerat într-o harababură totală. Traducerile în engleză au fost pe alocuri involuntar comice. Una peste alta, am avut sentimente destul de pozitive faţă de Anim'est, dar premiile oferite aseară, din păcate, mi le-au cam zdruncinat. Bănuiesc că timpul, care de regulă şterge singur amintirile proaste dacă cele bune chiar merită, va avea ultimul cuvânt de spus: la anul sau la mulţi ani...