Anim'est 2010 (8): Creepy Animation, of course!

Ultimul film din competiţie (al patrulea pentru mine, urmând să recuperez mâine), Kerity, la maison des contes, este, practic, un film pentru copii. Sunt împăcat cu asta - înţeleg că încercarea a fost de a aduce în cursa pentru premiul cel mare genuri cât mai diferite (o fantezie suprarealistă, un anime japonez, o comedie). Dar e un film pentru copii prost, care fură într-una de la alte filme mai bune (sau nu neapărat): The Pagemaster (cel în care Macaulay Culkin este "supt" în lumea cărţilor dintr-o imensă bibliotecă), Toy Story 2, Honey, I Shrunk the Kids, Back to the Future. Puneţi-le pe toate cap la cap şi veţi obţine şi povestea din francezul Kerity...: un băieţel care nu ştie încă să citească descoperă că, în biblioteca răposatei sale stră-mătuşe, personajele din poveştile pentru copii prind viaţă şi ies la propriu din cărţi; când află că nu le are cu slovele, vrăjitoarea din "Albă-ca-Zăpada" îl micşorează; cărţile (ediţii princeps) sunt luate de un şmecher profitor spre a fi vândute la preţ înzecit; băiatul trebuie să rostească nu-ştiu-ce text de pe nu-ştiu-ce-uşă până la nu-ştiu-ce oră pentru ca personajele să nu dispară şi părinţii de pretutindeni să aibă ce povesti în continuare copiilor (nimeni nu s-a prins de unde vine asta, şi nici nu mai contează). Toate sunt îndesate nemilos la un loc, fără imaginaţie şi fără o minimă preocupare pentru spectatorii de peste 10 ani.

Este genul de film la care cantitatea generează calitatea (sau aşa ar trebui să indice calculele din spate): dacă îi avem pe Pinocchio, Albă-ca-Zăpada, Scufiţa Roşie, Peter Pan, Alice, iepurele alb şi tot restul, atunci magia lor ar trebui să se adune. Prost: fără un scenariu care să le dea ceva de făcut în afară de a sta şi a se lamenta că "vor dispărea", fără un pic de farmec, fără puţină originalitate, colajul acesta de personaje celebre şi idei văzute prin alte părţi nu are cum să pară decât o încercare siropos-tâmpiţică de a povăţui copiii să-şi cultive imaginaţia prin lectură. Ca fapt divers, domnul Phil Mulloy (că tot l-am mai adus aminte zilele trecute) a ieşit de la proiecţie - deci, nu putem avea aşteptări la vreun premiu.


Ultimul calup de scurt-metraje din competiţie mi-a adus şi favoritul personal, sensibilul L'homme qui dort, o frumoasă (scurtă) poveste despre pierdere, resemnare şi puterea de a continua. Filmul francez vine cu o metaforă interesantă, dar nepretenţioasă, câteva imagini memorabile şi un stil de animaţie elegant-minimalist - mi-a adus cumva aminte de stilul scurt-metrajelor Reginei Pessoa. Este genul de film sensibil cu inima la locul ei (adică nu în locul creierului), care nu alunecă spre melodramatism.


Ca în cazul lui The Kinematograph, care spune povestea unui inventator ce vrea să arate lumii imagini în mişcare pe peliculă color, dar rămâne, în schimb, cu ochii fixaţi pe ultimele imagini cu soţia sa răposată şi nu mai apucă să împărtăşească bucuria descoperirii cu nimeni. Este o poveste frumoasă, pe care ai vrea s-o iubeşti, mai ales ca cinefil, dar demonstrează, în acelaşi timp, că sentimentele fără raţiune sunt ca o băutură stătută.


Aş mai menţiona En el insomnio, un scurt-metraj spaniol despre delirul insomniac al unui bărbat, reuşind să-l transpună destul de sugestiv în imagini.


Şi astfel ajungem la Creepy Animation Night. Aglomeraţie mare, răbdări ajunse la limită, mult entuziasm şi sentimentul acela dulce că eşti într-o sală plină de oameni care au venit din aceeaşi poftă pentru bizar şi fiori reci ca şi tine. Fără să ridic laude sau să vin cu critici, Creepy Night s-a ţinut de promisiune: scurt-metraje ciudate (în primul rând ca formă), pe alocuri înspăimântătoare, aducând o doză suficientă de inedit pe ecran ca să te scuturi de acea oarecare monotonie a competiţiei zilnice. Recunosc că pe mine m-au ţinut doar o oră şi ceva, cât au durat primul calup şi o parte din numărul muzical al lui DJ Matze şi cel de desen live al lui Andrei Fantana. Două scurte chiar mi-au dat ceva fiori: Les Bessones del Carrer de Ponent / The Twins of Sunset Street şi Schattensprung / Getting over Your Shadow. Unul propune o variaţiune interesantă pe tema parcului-de-distracţii-bântuit (dacă nu veţi rămâne cel puţin cu imaginea unui cap de cerb strigând dintr-o cuşcă, atunci mă speriaţi voi pe mine!), celălalt este o ciudată poveste despre un băieţel răpit de două bătrâne surori, care îl ţin, alături de alţi copii, într-un orfelinat misterios şi întunecat - într-adevăr, umbrele rareori au părut mai ameninţătoare. Una peste alta, jos pălăria în faţa advertising-ului: nu ştiu cât de des zvonul şi spoturile publicitare insistente au lucrat atât de bine împreună.