octombrie 2010
Festivalul de film de animaţie anim'est 2010
Al treilea lung-metraj din competiţie, Kurt blir grusom / Kurt Turns Evil, glumeşte pe baza inegalităţilor sociale fără sa aibă ceva măcar coerent de spus în privinţa lor. Kurt este un stivuitor din Copenhaga, om de familie şi vecin liniştit, până când în cartier se mută un doctor antipatic, care o vrăjeşte pe nevastă-sa cu cercul său social, iar pe copii cu maşina şi cu piscina, făcându-l să se simtă ca ultimul rebut social. Frustrat, ajunge să se dea drept doctor (nu contează cum), apoi la un moment dat primeşte şi un diamant cu care se îmbogăţeşte şi îşi pierde "bunătatea" (nici asta nu mai contează cum), pentru ca la final (cum altfel?) să şi-o recâştige. Altminteri, filmul începe binişor, cu viaţa sa aparent rutinoasă, dar încălzită de familie şi prietenii din port - sunt singurele momente bune ale filmului. Fiică-sa are probleme cu greutatea şi ascultă death metal, fiul mai mic e îndoctrinat zi de zi la grădiniţă de o doamnă Rigmor, soţia e o arhitectă cu vise spulberate: chiar arată ca o familie disfuncţională, fără machiaje sau înflorituri.

Dar filmul se scutură repede de această naturaleţe cu care începe, iar subtilitatea sa ajunge să semene cu strânsoarea unei menghine. Atunci când personajul nostru trebuie să se simtă "inutil" şi ratat, nu i se bat apropouri (ca în primele 10-15 minute) - nu, toate personajele, printre care doctorul vecin, un poliţist şi prim-ministrul (o femeie cu sânii uriaşi) trebuie să îi spună, în cele mai proaste dialoguri din afara Minimax-ului, că e inutil şi ratat. Dacă trebuie să o ia razna, atunci dă iama prin oraş cu o maşină dotată cu un polizor uriaş. Dacă personajele secundare (de exemplu, doctorul) trebuie să fie antipatice, atunci vorbesc ca în desenele animate pentru copii - nu au strop de farmec "amical", sunt antipatice din cap până-n picioare. Kurt Turns Evil e în mare parte ca o serie de palme peste faţă, fără nicio direcţie şi fără brumă de coerenţă.



***

A cincea parte de scurt-metraje din secţiunea Mozaic a fost cam la fel de bună ca şi precedentele două. Logorama, laureatul Oscarului 2010, e destul de strident vizual, dar are un discurs clar şi un moment desprins din Pulp Fiction: cel în care Ronald MacDonald ia ostatici nişte oameni dintr-un Pizza Hut şi îi ameninţă cu o replică asemănătoare cu a Amandei Plummer. Filmul francez vorbeşte cu succes despre asaltul publicităţii din mass-media şi, chiar dacă poate fi acuzat că stilul vizual, cu al său Los Angeles conceput numai din logo-uri celebre şi multe personaje din reclame, e prea show-off, există multă vervă a imaginii, suficient suspans şi universul îţi rămâne fixat în minte.


Următorul a fost La dama y la muerte / The Lady and the Reaper, o încântătoare cursă de inventivitate narativă şi vizuală, despre o bătrână văduvă pe care o vizitează doamna cu coasa, dar un doctor infatuat tot nu o lasă să plece pe lumea cealaltă. Cred că mulţi îl ştiţi deja - a fost competitorul primului la Oscarul pentru scurt-metraj animat de anul acesta.


Şi Red-end of the Seemingly Symbiotic Society merită văzut pentru efecte şi pentru bogăţia de detalii cu care înzestrează mica lume a unor furnici, care mai apoi se transformă în nişte zburătoare ciudate ce pornesc la un marş după mâncare, devastând tot ce-i verde ca nişte lăcuste. Nu e genul de film "cu poveste", dar inventivitatea şi animaţia migălită oferă suficiente motive de vizionare.

În schimb, nu mi-a plăcut absolut deloc Judas & Jesus, o aiureală care încearcă să "combată" ideile habotnice despre sexualitate, dar o face cu gustul unei meduze. Scuze, nici eu nu sunt religios, deci nu mă ofensez uşor la provocări de-astea (mi-a plăcut, de exemplu, Dogma), dar între îndrăzneală şi pură grosolănie, precum şi între vulgaritate asumată şi umor scatologic există o diferenţă, care unora (precum cei doi animatori nemţi) se pare că le scapă.

"Dincolo" (adică în competiţie) a fost ceva mai bine decât ieri, dar nimic ieşit din comun. Recomandarea mea ar putea să nu fie pe placul unora - este britanicul A Family Portrait, în care o scurtă şedinţă foto devin un prilej de neplăcere şi suspiciune pentru o familie aparent "normală": soţia îl bănuieşte pe soţ că o înşeală (după un fir de păr blond de pe cămaşă şi mirosul de parfum de femeie), replicile lui sunt flegmatic-nepăsătoare, iar copii sunt vizibil alienaţi. Nu duce nicăieri anume, dar aş zice că surprinde suficientă esenţă ca să îl salte peste majoritatea scurtelor vizionate până acum.

Vezi un fragment aici.

Celălalt ar fi argentinianul Teclopolis, un alt exerciţiu în stil, despre un fel de orăşel digital, conceput din diferite dispozitive periferice de calculator - nici el nu vine cu un story convenţional, dar inventivitatea animaţiei îl face interesant.



Descarcă programul Anim'est 2010 aici.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus